În secolul al nouăsprezecelea, poezia era o prezenţă obişnuită în ziarele americane. New York Times a publicat poezie pînă în anii '50. Prin anii '80, eu însumi aveam sarcina de a alege cîte o poezie pe săptămînă pentru Baltimore Sun. Cînd l-am întrebat pe editor de ce o astfel de merituoasă practică fusese abandonată pentru vreo şaizeci de ani înaintea sosirii mele, mi-a răspuns că era o treabă prea complicată să sortezi poeziile trimise săptămînal spre publicare. Şi omul avea dreptate. Eu primeam cam trei sute de poezii în fiecare săptămînă. Rezultatul experimentului i-a surprins pe capii ziarului, care habar nu aveau cîtă lume este pătimaş dedicată acestei arte suspecte. Eu cred că poezia e un fel de anti-materie care pătrunde totul şi care se plasează, ubicuă dar puţin văzută, pe poziţii contrare limbajului culturii noastre de consum. E o convingere exaltată şi cunosc mulţi poeţi care nu văd în arta lor o astfel de forţă atotputernică. Dar, după cum spunea prietenul meu Jim Gustafson, "Ascultă la mine iubito / dar fără a te întrista / nu scoţi nici un ban / un ban nu scoţi din artă". Şi dacă nu e vorba de bani, atunci trebuie să fie altceva la mijloc, ceva ce nu e bani, acel "ceva" care e cu totul diferit de bani, acel aspect al lumii, inefabil şi greu de pus în cuvinte, care îi face pe ai noştri părinţi să-şi smulgă părul din cap. Sau, după cum a scris cîndva Ted Berrigan, un mare şi dus prieten al meu, vorbind despre Robert Frost, "Există ceva ce nu iubeşte zidurile / Eu SUNT acel Ceva". Dar ziarele, chiar şi săptămînalele mai pricopsite, cum este acesta, nu se prea împacă bine cu poezia - sau chiar deloc. Reciproca nu e adevărată. Poezia se împacă foarte bine cu ziarele. În adolescenţa acestui secol, prin 1916, Tristan Tzara recomanda următoarea reţetă pentru a scrie o poezie: Luaţi un ziar. Luaţi nişte foarfece. Alegeţi din ziar un articol tot pe atît