Văzînd noul set de reclame lansat de Cosmorom, mi-am amintit o întîmplare petrecută nu demult. Tocmai îmi luasem salariul şi, cu inconştienţa lucrătorului în învăţămînt, care ştie că n-are nimic de pierdut, m-am apropiat de un stand cu cărţi unde, după zece minute de luptă cu raţiunea, am lăsat mai mult de un sfert din banii primiţi pe o lună întreagă. Halal raţiune. Vreme în care am oscilat cu entuziasm şi tristeţe între cîteva "bucăţi" bune de sociologie şi psihanaliză întocmai ca un cîine hămesit în faţa mai multor ciolane. Ceea ce explica întrucîtva privirile pline de simpatie şi solicitudine ale vînzătorului, dar nu şi uimirea. Ce-i drept, adevăraţii vînzători de cărţi sînt oameni deosebiţi (seamănă cu nişte păzitori de comori plini de pasiune pentru cărţile lor) şi buni cunoscători etc. etc. Cum, însă, zîmbetul celui din faţa mea devenea din ce în ce mai cuprinzător, iar comentariile sale aproape curtenitoare, mi-am dat seama că nu înţelegeam nimic. Pînă în momentul în care am vrut să plec şi cu sinceritatea omului care doreşte o explicaţie, vînzătorul mi-a mărturisit: "Ştiţi, îmi vine greu să cred o domnişoară blondă manifestă interes pentru asemenea cărţi..." Sigur, era unul dintre acele momente în care realizam că cel puţin unei anume domnişoare blonde îi scapă foarte multe... Ca, de exemplu, de unde îşi extrage observaţiile un vînzător de cărţi, din cărţi sau (mai rău) din relaţiile cu publicul? Şi brusc, mi s-a făcut frică. Mi-am amintit un joc din copilărie,

acela cu măgarul: Duce (pardon) măgarul, nu ştie ce duce... şi am început, de atunci înainte, să privesc tubul cu vopsea de păr ca pe un semnificant. Desigur, în mintea unei blonde sau a unei şatene deghizate în blondă, s-ar putea ca lucrurile să fie perfect arbitrare cum e relaţia dintre semnificant şi semnificat la Saussure, dar cert este că, pentru toţi ceilalţi, a fi blondă nu e un se