În vreme ce siderurgiştii constrîng guvernul să deprivatizeze Reşiţa, în vreme ce noile preţuri ale energiei electrice îi trimit pe unii abonaţi înapoi la strămoşescul opaiţ, în vreme ce inflaţia continuă să sporească şi natalitatea să scadă, notorii lideri de opinie discută plini de patimă despre statui. Dezvelirea bustului dedicat unui faimos mareşal din trecut ruinează cariera unui foarte cunoscut general din zilele noastre. Sculptura nu face bine înaltelor grade militare, o dizarmonie pe lîngă care istoricii artei nu ar trebui să treacă nepăsători. Dar episodul semnalat nu poate fi considerat în sine şi din alte pricini, îndărătul lui se află o lungă şi agitată istorie politică a statuilor. Statuia atestă meritele excepţionale ale personajului pe care îl înfăţişează. Marile convulsii ale istoriei modifică radical evaluarea acestor merite. Soarta antagonismelor politice se răsfrînge nemijlocit asupra monumentelor care împodobesc de preferinţă oraşele. Acest război al ideologiilor împotriva pietrei şi bronzului şi-a găsit principalul teatru de operaţiuni în Capitală.O asemenea convulsie a adus cu sine instaurarea dictaturii staliniste cînd primul Hohenzollern a pierit cu bidiviu cu tot din Piaţa Palatului, la fel ca bătrînul Brătianu, laolaltă cu duioasele fecioare care îl împresurau, din piaţa cu acelaşi nume, ca Take Ionescu şi ca atîţia alţii. Pe ansamblul urbei aceste dramatice evacuări au fost compensate cu vîrf şi îndesat: la intrarea în Parcul Herăstrău s-a ivit un Stalin cu statură de baschetbalist, arătîndu-ne drumul către dimineţi care îşi tot dregeau glasul a cîntec; la celălalt capăt al parcului un Lenin şi mai gigantic, pe fondul binemeritat al Casei Scînteii; în Piaţa Victoriei, binişor mai scund, ostaşul sovietic liberator. Îndată după decesul modelului, intrarea în parc a fost lăsată

fără monument; după ce, în 1958, armata URSS s-a retr