Pentru două generaţii de cetăţeni ai României noţiunea de opoziţie a fost inexistentă. În acelaşi timp, a existat reflexul de a nu accepta şi de a nu interioriza afirmaţiile şi comandamentele puterii. După 1990, ideea publică despre opoziţie pendulează între aceste două extreme: între refuzul radical al puterii şi atitudinea radical negativă faţă de opoziţie. Analistul politic Dorel Şandor expune în această pagină cîteva observaţii despre opoziţia şi puterea de azi, după patru exerciţii electorale(M. B.)

Afirmarea şi exprimarea opoziţiei este una dintre experienţele cele mai semnificative ale primilor ani de tranziţie. La fel de importantă şi semnificativă ca şi experienţa exercitării puterii, ea face parte din procesul mai larg de reconstrucţie a democraţiei. Pe aceeaşi autostradă există două benzi: puterea şi opoziţia care uneori se pot despărţi, alteori se intersectează, se pot şi bloca, dar este evident că exerciţiul puterii ca şi exercitarea drepturilor politice în opoziţie formează împreună un ansamblu de practici, de principii, de elemente instituţionale, esenţiale pentru democraţia ca realitate, nu doar ca proiect. Redescoperirea opoziţiei, ca experienţă umană la nivel social, impune raportarea la trecutul apropiat. Opoziţia nu era doar un cuvînt interzis, nu era nici măcar gîndită. Comunismul a fost un sistem al obedienţei generalizate şi resorturile acestei obedienţe erau variate: acceptarea utopiei autoritare (o societate a egalităţii depline şi a fericirii generale) - obedienţa naivă a credinţei, apoi obedienţa rezultată din constrîngere, din presiune, din teroare în unele intervale, la acestea se poate adăuga obedienţa derivată din comodităţile societăţii autoritare, trăsătură devenită vizibilă după căderea comunismului. Această obedienţă interesată, derivată din egalitarism, din distribuţia fără criterii de competiţie din resursele naţional