Bunul meu prieten, cu care din păcate atît de rar mă văd, este vorba de poetul Adrian Popescu, scrie un editorial în ultimul număr al revistei clujene Steaua în care zice anumite cuvinte grele despre orgoliul (frustrat) al provincialului şi despre ridicolul desuet al unei asemenea atitudini (devenită chestiune politică) faţă de centrul ţării. Am sentimentul că este prezentă aici o neînţelegere faţă de care sîntem răspunzători cu toţii. În ce mă priveşte, am susţinut încă din primul număr al revistei Provincia că nu mă atrage să înlocuim un naţionalism etnic cu altul regional. Dacă ne limităm doar la aşa ceva, nu aducem nimic nou în dezbaterile politice, culturale şi de orice fel ar fi să fie acestea. Să mă explic. Şansa unei Europe federale, în care cred, este legată, în perspectiva realizării ei, de răspunsul corect şi pragmatic la următoarea întrebare: cum anume poate fi cultivată şi administrată diversitatea Europei în mod democratic, adică non-conflictual. Nu cred că răspunsul posibil la asemenea întrebare cuprinde o translare a vechilor metehne, adică să înlocuim definirea identitară etnică (român versus ungur sau francez versus neamţ) cu o alta în care, sub alibiul unei poziţionări postetnice, să înlocuim definirea confrontaţionistă de tip etnic cu alta de tip provincie-centru. De fapt, în viziunea mea cel puţin, pentru această nouă abordare, Bucureştiul, Budapesta sau Parisul nu contează, pentru că, pur şi simplu, interesul meu perseverează altundeva şi în alt fel. Dacă, în cele din urmă, capitalele sînt prezente în ceea ce scriu, ele au în discursul meu mai degrabă rolul unui necesar sistem referenţial semnatic: definirea prin diferenţă. Capitala, respectiv centrul, prin chiar faptul că sînt aşa ceva, tind în mod natural şi inevitabil să uniformizeze semantic diversitatea. Or, pe noi (pardon, pe mine cel puţin) ne interesează mai ales cultivarea diferenţ