Apariţia "partidelor istorice" a fost un fenomen specific românesc. Nicăieri în Europa Centrală şi de Est nu a existat un reviriment al formaţiunilor politice ale perioadei interbelice. Pentru că nu existau personalităţi destul de puternice şi evenimente semnificative care să legitimeze apariţia unei mişcări de opoziţie ancorată strict în contemporaneitate, cei care nu s-au simţit reprezentaţi de noua putere de la Bucureşti s-au regăsit în discursul aşa-numitelor partide istorice. Intransigenţa PNŢCD în raporturile cu puterea a fost pentru nemulţumiţii primilor 7 ani de democraţie principalul motiv pentru care au acceptat să susţină firavul, apoi tot mai puternicul partid de opoziţie. La început au fost cei care s-au simţit înşelaţi de "furtul" revoluţiei, apoi cei care aveau de revendicat proprietăţi şi, în final aceia mai mulţi şi mai puţin sensibili la retorica anticomunistă, care au refuzat să mai cauţioneze în continuare politica guvernamentală ezitantă, dacă nu imobilă, în domeniul economic. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat a avut nevoie de şapte ani grei pentru a convinge un segment semnificativ de electorat de bunele sale intenţii. Cei şapte ani au debutat cu asalturile minereşti asupra sediilor partidului, hăituirea liderilor şi simpatizanţilor şi presiuni mediatice greu de imaginat în cel de-al 11 an post-revoluţionar. PNŢCD a răspuns cu mari manifestaţii ale suporterilor săi. Acea intransigenţă de care vorbeam mai devreme a adunat în jurul liderilor mase tot mai mari de oameni. "În politică cel care are o idee fixă pe care o urmăreşte cu încăpăţînare, inevitabil acela cîştigă" spune un clasic în viaţă. Vulgarizant sau nu, respectivul are dreptate. PNŢCD a participat într-o coaliţie, amalgam de partide şi asociaţii civice, la alegerile din 1992. Nu le-a cîştigat, dar partidul de guvernămînt avea începînd din acel moment un adversar puterni