Tradiţia nu ne este, deci, favorabilă. Pe acest temei, se spune adesea că în România nu există cultură instituţională şi, pe cale de consecinţă, că România nu este capabilă să dezvolte o civilizaţie instituţională. Totuşi, avem avantajele noastre şi asupra lor aş vrea să mă opresc astăzi. Lipsa tradiţiei nu este întotdeauna un handicap în sine. Aparent, în cazul instituţiilor, tradiţia este esenţială. Prestigiul social al unei instituţii şi, pe cale de consecinţă, eficienţa ei, depind foarte mult de percepţia publicului care, la rîndul ei, este rezultatul felului în care instituţia a acţionat pe parcursul timpului. Tradiţia înseamnă, deci, foarte mult pentru instituţiile unui popor. După unii, tradiţia instituţională înseamnă însăşi istoria unui popor. Pe tradiţie se sprijină orice efort ordonator sau reordonator în plan instituţional, pe tradiţie se sprijină orice viitor instituţional şi tot tradiţia este vizată în orice prezent pentru că, lucrînd într-o instituţie al cărei trecut este impresionant, simţi că faci parte din acel trecut, simţi că ceea ce faci astăzi este parte a unei istorii care continuă şi numai cine n-a avut niciodată acest simţămînt poate spune că e puţin lucru. Deşi fără tradiţie, logica tradiţiei poate lucra: chiar dacă nu e nimic în spate, sentimentul că eşti primul valorează, la rîndu-i, enorm. Am avut marea şansă de a ocupa anumite poziţii care nu au existat înaintea mea şi am avut marea şansă de a fi pus în faţa provocării de a deschide pur şi simplu o instituţie. Am fost, cu alte cuvinte, primul în ordine cronologică. Am lucrat într-un context administrativ total nou care îşi contura singur, sub ochii mei, începutul propriei tradiţii. Şansa, fie că o priveşti în termenii provocării, fie că o asumi ca făcînd parte din mersul liniar al carierei, este enormă. Aşa cum, în cazul instituţiilor cu tradiţie, funcţionarul se simte continuator