Coleg de pagină, d-l Dan Goanţă a povestit de curînd în rubrica d-sale că, suspendînd o copertină (care părea să lipsească) la apartamentul său proprietate personală, a fost amendat în instanţă la cererea unei primării ante-revoluţionare. Arhitectul-"autor" al proiectului iniţial nu doar că nu i-a sprijinit demersul, dar l-a şi certat pe petent pentru modificările interioare şi exterioare aduse: apartamentul nu este pentru stocare, ci pentru locuire, prin urmare, debarale şi cămări nu-şi au rostul, ar fi zis răul arhitect. După revoluţie, respectivul, cu aceeaşi mustaţă groasă de dinainte de 1989, a fost reîntîlnit în postura de autor de vile "mişto"; morala fiind aceea că arhitectul fu nu numai prost pregătit, ci şi un "iezuit a la Metternich": ce persecuta el înainte de 1989 avea să facă însuşi după aceea, deîndată ce i se va fi oferit oportunitatea. Domnul Goanţă are multă dreptate, dar nu totală. Domnia sa a prezentat numai un caz soft de duplicitate şi de rea-credinţă a unui arhitect. Sînt exemple cu adevărat hard core, cutremurătoare de conştiinţe proaste prin breasla noastră - cam ca prin toate vitezele bresle române. Cu singura deosebire că gesturile noastre proaste, abdicările morale sînt mai vizibile decît la inginerii chimişti, bunăoară, pentru că produsele muncii noastre sînt publice şi "definitive" (la scara vieţii noastre). De asemenea, sînt mult mai impozante ca scară decît ale altor artişti: comparaţi Casa Poporului, produsul colectiv al multor sute de arhitecţi, cu volumele "Omagiu", echivalentul excretat de cîteva sute de scriitori. De asemenea, povestea domnului Goanţă nu conţine însă cîteva premise care ar fi lămurit cine este cu adevărat Făt-Frumos şi cine - balaur. Dispariţia proprietăţii, locuirea colectivă socială, executată mizer, întreţinută pauper şi practicată asocial - iată cîteva ţinte mai serioase pentru deţinătorul de bloc fără