In iesirile mele frecvente cu masina din Bucuresti, prin partea de nord a orasului, in zona intesata de noi vile si imobile de serviciu adeseori snoabe si epatante, am observat in ultima vreme, cu oarecare uimire si bucurie, aparind o oaza de liniste vizuala si de placere cromatica pura, datorata unui pilc de constructii putin inalte, mai degraba orizontale, ca un fel de joc de lego pentru maturi, care-mi aducea aminte de ceva anume, bine cunoscut, si totusi mi se parea inedit. Aveam sa aflu apoi de la arhitecta Mariana Celac ca era vorba de un lot de constructii proiectat de Grupul BBM, din care facea parte si prietenul nostru comun, arhitectul Alexandru Beldiman, ceea ce intr-un fel lamurea o parte din misterul acelei aparitii insulare, neconforme cu noul „conformism international“. Pentru ca acel pilc de vile scunde si frumos colorate trimitea cu gindul nu la arhitectura deconstructivista si postmoderna a anilor ’90, ci la sobra arhitectura modernista interbelica (alba de felul ei, nu colorata).

Or, impreuna cu Alexandru Beldiman si Uniunea Arhitectilor din Romania organizasem in 1993 o mare expozitie – Bucuresti, anii ’20-’40: intre avangarda si modernism –, care urmarise sa readuca cu forta in memoria culturala locala dimensiunea avangardista a culturii romane moderne. Expozitia amintita a fost precedata si apoi urmata de alte expozitii organizate de Uniunea Arhitectilor cu acelasi scop al revigorarii unei dimensiuni viabile, productive, europene a culturii romane dintre razboaie, care inca mai poate fertiliza nevoia noastra constanta de identitate si sinteza culturala.

In dinamismul arhitectonic contradictoriu si confuz al Bucurestiului contemporan – in care sintagme cuminti de modernism intirziat, ecouri indepartate à la Louis Kahn si Eisenmann, decalcuri postmoderniste pure si dure, bruste japonezisme, ieftine mcdonaldisme etc. inerveaza p