In loc de concluzii
Atita timp cit nu vom avea la dispozitie documentele care sa ne permita concluzii ferme, sintem obligati sa raminem la aproximatii.
Stim cu certitudine ca Securitatea a acordat o atentie speciala lumii literare si celei culturale in genere, intr-un cuvint: „intelighentiei“. Si pe buna „dreptate“: fiindca la mijlocul anilor ’60, dupa „dezghetul“ post-stalinist, adierea de libertate care s-a simtit in societatea romaneasca, la fel ca in intreg „lagarul“ socialist, a stimulat independenta de gindire si de creatie, permitind constituirea unei contraculturi care a reinnodat legaturile cu epoca pre-comunista. A aparut astfel o elita greu controlabila, mobila, adeseori imprevizibila, uneori boema, orgolioasa, nabadaioasa, cu instincte individualiste duse pina la egolatrie, insetata de notorietate, amatoare de gesturi spectaculare, reactiva peste masura in unele situatii, in rest birfitoare si colportoare, de asemenea cosmopolita, conectata la evolutiile Occidentului si inclinata sa le „importe“, nu importa ca impotriva ideologiei oficiale. Nonconformismul acestui foarte ramificat mediu socio-profesional creativ si reflexiv, radicalizat in cazurile de conflict deschis si de dizidenta asumata, a fost sustinut de acolo, din spatiul democratiilor occidentale, mai ales pe undele Europei Libere si ale celorlalte posturi straine de radio cu emisie in limba romana, dar si de catre alte institutii, asociatii pentru drepturile omului etc., inclusiv guverne. Era – asadar – o zona sociala cu potential ridicat de risc pentru regim, drept pentru care i s-au consacrat strategii speciale de supraveghere sistematica, de „monitorizare“.
Stim – apoi – ca implicarea politiei politice in lumea culturala romaneasca a anilor ’60-’80 a cunoscut forme diverse, de la cele in aparenta benigne, de genul omniprezentei difuze, pina la operatiunile vio
