La sfârşitul lunii martie a avut loc un eveniment mult aşteptat - redeschiderea Galeriei de artă românească (deocamdată secolele XIX-XX), alături de câteva expoziţii importante, care vor beneficia cu siguranţă de recenzii separate. Un bun prilej de a iniţia o discuţie, total absentă din păcate în cultura românească, pe tema muzeului.

Să începem cu "prima impresie". Aranjamentul interior este spectaculos, pereţii sunt coloraţi diferit de la sală la sală, ceea ce induce de la bun început un anume ritm dictat de arhitectură. Pericolul monotoniei, acea "greaţă de muzeu" care ameninţă orice expunere importantă de opere de artă e evitată şi un plus de seducţie se naşte de aici, efect pe care nici un muzeu nu-şi mai permite astăzi să-l neglijeze. Nu s-ar putea spune că echipa de muzeografi care a conceput şi realizat expunerea - Ruxandra Dreptu, Denia Mateescu, Zoe Pop în frunte cu Rodica Matei - a optat pentru soluţii la îndemână, asumându-şi, din contră, dificultăţile pe care o ambianţă cu individualitate cromatică puternică, le ridică în privinţa organizării unui tot armonios. În sălile picturii de secol XIX intenţia a fost refacerea până la un punct a ambianţei locuinţelor de epocă unde pereţii cu tapete colorate şi tablourile fastuos înrămate se întâlneau într-un efect decorativ de ansamblu. Impresia generală e foarte bună. Marile dificultăţi abia încep însă. Spaţiul, chiar dacă, pare-se, egal cu cel din vechea expunere, e scund, lipsit de acel balcon interior unde altădată se aflau, separaţi prin însăşi structura clădirii, "micii maeştri" şi în orice caz insuficient, raportat la exigenţele noului proiect, care a avut în vedere o substanţială deschidere a sferei valorilor artei româneşti, binevenită în principiu, dar, urmărind de la caz la caz lucrările, adeseori nejustificată. Astfel de reevaluări periodice se impun de la sine şi, pe plan european e destu