Se adună nori negri, ameninţători pe cerul biografiei lui Mircea Cărtărescu. Poetul din ale cărui performanţe literare o întreagă generaţie (lipsită în general de suflu) şi-a făcut un titlu de glorie începe să fie privit cu enervare de mulţi dintre tovarăşii de luptă literară de altădată. Scriitorul plin de farmec în faţa căruia fioroasa critică literară devenise o pisicuţă tandră este acum admonestat brutal pentru megalomanie, pentru egoism, pentru dorinţa maniacală de-a se afirma - cam în acest stil sunt formulate acuzaţiile. Cel mai tranşant a fost Dan C. Mihăilescu în cronica din Ziarul de duminică la recentul Jurnal al lui Mircea Cărtărescu. S-au înregistrat însă şi numeroase atacuri piezişe, ca să nu mai punem la socoteală rumoarea răuvoitoare, care, din cauza laşităţii nemulţumiţilor, nu a răzbătut încă în presă.

Ce anume a declanşat acest val de antipatie? La prima vedere, nu există vreo explicaţie. Mircea Cărtărescu este un exemplu de fair-play în viaţa literară. Nu denigrează pe nimeni - dimpotrivă, a scris o carte despre Postmodernismul românesc, în cuprinsul căreia şi-a reinventat generaţia, într-o variantă ideală, pentru a-i face cu generozitate părtaşi pe toţi reprezentanţii ei, fie şi insignifianţi, la beţia succesului. Nu se agită ca să obţină funcţii, nu dă telefoane agasante - ca atâţia alţii - membrilor juriilor care acordă premii literare, nu îi hărţuieşte literar pe critici, nu îi asediază pe editori. Poziţia politică şi-a precizat-o - optând fără ezitare pentru "zona liberă de neocomunism" din Piaţa Universităţii -, dar n-a făcut-o ostentativ. Nu se prevalează de noncolaborarea sa dinainte de 1989 cu regimul comunist pentru a-i pune la zidul infamiei pe "colaboraţionişti", după cum nu se erijează în moralist sever pentru a tuna şi fulgera (ca unii dintre foştii membri ai CC ai PCR) împotriva oportuniştilor de azi.

Şi atunci?