A fost odată ca niciodată un oraş, "Bucureştiul meu iubit", în care populaţia se împărţea în prinţi şi-n cerşetori, iar cîinii vagabonzi formau clasa de mijloc!
A fost odată ca niciodată, aici, în mileniul trei, un profesor de română, căruia leafa nu-i ajungea nici pentru o singură seară de ieşit în lume, ca lumea! Profesorul a scris o cărţulie, un miniroman vîndut în trei exemplare, cu titlul "Nimeni nu moare pe gratis". Cale de un film, personajul va rămîne blocat la o frază stupidă, de început al altei cărţi, "Noaptea se furişa pe tăcute în oraş"... Dar cui îi mai arde de scris, pe lumea ASTA? Şi ce sens are să scrii, cînd, oricum, nimeni nu prea mai are chef de citit, cînd tragi mîţa de coadă, cînd trăieşti în promiscuitate, înghesuit cu părinţii, într-un apartament de bloc infestat de "emisiuni interactive", cu o mamă săracă cu duhul şi cu un tată uşor dement, ahtiat să sune la televiziune şi să-şi răcnească of-ul în direct, fără nici o legătură cu subiectul... Atmosfera e sufocantă, şi totuşi tu, din sală, priveşti ecranul cu plăcere şi rîzi în hohote; la Porţile Orientului mizeria e aureolată, iată, de haz şi de tandreţe... Profesorul cerşetor îşi urăşte elevii ("Îmi urăsc elevii"), şi pe bună dreptate, pentru că sînt oribili; pînă şi un haidamac din mafia moldovană, picat întîmplător la oră, cînd vede brambureala din clasă simte nevoia să scoată pistolul, ca să-i potolească! Măi, nu vă bateţi joc de şcoală!...
În acelaşi Bucureşti iubit, într-o tavernă mohorîtă, zac, sumbri, beţi şi săraci, ei, scriitorii, cei care au înţeles primii, din timpuri imemoriale, contradicţiile antagonice dintre vodca rusească şi şpriţul românesc... Iar strada e plină de limuzine şi de cerşetori, şi de clasa de mijloc, cîinii...
În această lume de vieţi risipite apare, ca un Prospero de Dîmboviţa, un creier magic, preşedinte al fundaţiei Filantropica; un