Când românii n-au treabă, îşi fac de lucru cu istoria: ba îl sanctifică pe Ştefan cel Mare, ba îl fac pe Mircea cel Bătrân complicele minerilor şi-al lui Miron Cozma (vezi "Pacea de la Cozia"!), ba-şi aduc aminte de curajul lui Mihai Viteazul şi c-ar fi oportun să-l reînvie, să le arate el ungurilor "legitimaţii de oltenaş", ba mai trântesc câte o statuie în memoria "eroului" Ion Antonescu. Nu chiar întâmplător, acesta a devenit arma de atac preferată a naţional-comuniştilor. De ce? Pentru că mareşalul reprezintă echivalentul perfect al lui Ceauşescu. Dacă pe Pingelică încă nu-l pot lăuda pe faţă, măcar să se repeadă pe alter-ego-ul lui! Până vine rândul Stejarului din Scorniceşti, îşi fac mâna pe aliatul legionarilor - ei, sculele de estropiere spirituale ale comuniştilor!
Cu atât mai mult cu cât - aşa cum s-a văzut într-o emisiune de televiziune - românul de pe stradă habar nu mai are cine-a fost şi ce-a făcut cel supranumit "Câinele roşu" (poreclă ce explică, totuşi, simpatia uriaşă a lui Vadim pentru impostorul militar ce n-a repurtat în viaţa lui nici o victorie!) Dacă stai şi-i asculţi pe diverşi istorici, mai mult sau mai puţin improvizaţi, ajungi la concluzia că doar Alexandru cel Mare şi, parţial, Cezar, să se fi ridicat la înălţimea iscusinţei militare, a curajului şi a patriotismului antonescian. Erorile sale? Păi, trebuie să le studiem contextual! (Dar tot contextual au acţionat şi englezii şi ţările nordice! Şi parc-a ieşit altceva decât clăbucii săpunului de la Auschwitz) Deciziile criminale - precum ordinul de a trece Nistrul? Culpe scuzabile, comise într-un moment de febră! Exterminarea sălbatică a evreilor şi-a ţiganilor? Greşeli ale administraţiei, nu ale armatei, pentru că aceasta se afla, nu-i aşa, pe front şi lupta!
Să auzi şi să nu crezi! Noroc că în emisiunea la care mă refer se afla de faţă şi mintea limpede şi tăioasă a lui
