În ultimul timp, îl tot pomenesc pe Ion Negoiţescu. Complet diferiţi unul de altul, din toate punctele de vedere, la el mă uimea sinceritatea, credinţa profundă, precum şi o moralitate superioară, dacă se poate spune, mai rar întâlnită în România, mai cu seamă printre intelectualii de vază. Nu exagerez. Pot da o mulţime de exemple. Dar, nu-i momentul...

Ştiu, unii vor zâmbi. Mărturisesc: viciul, câteodată, la firile înzestrate cu o minte şi cu o sensibilitate ieşite din comun, şi atât de neliniştite, poate fi depăşit. O discuţie ce revenea, după ce ne cunoscuserăm, se referea asupra homosexualităţii. La început, cu o prejudecată trainic instalată, încercam să-l combat; până ce onestitatea absolută a lui Nego mă dezarmase. El era unul dintre acei puţini care nu-şi ascund viciul; care recunoştea imediat că avea meteahna mult-hulită şi de care pătimiseră o bună parte din clasicii antichităţii, criticul înşirându-mi-i pe degete...

Îl cunoscusem pe la sfârşitul anilor cincizeci prin Cercul de la Sibiu, datorită poetului şi prietenului Ştefan Aug. Doinaş, care îl trimisese la Espla să facem cunoştinţă. Director al editurii încă nu era Petru Dumitriu. Am scris mai de mult despre importantul prozator român, despre "conflictul" avut cu dânsul, - nu mai revin. Era, oricum, în preajma numirii sale ca director. Nu mai ţin minte dacă Ion Negoiţescu se cunoştea cu P.D. În orice caz, întâlnirea cu Nego avusese loc în holul elegant al Esplei, chiar sub scara ce ducea spre etajul întâi. Îmi amintesc de scara aceasta, - pe care ceva mai târziu aveam s-o compar cu un veritabil Cursus honorum, după ce îl cunoscusem pe Nego în acel loc, întunecos. Acolo se afla şi o sofa largă pentru musafiri, amănunt ce situa locul în categoria edificiilor muzeale, gata istorice. Mai ţin minte şi faptul că Petru Dumitriu, ajungând şeful editurii şi urcând în fugă scara, înalt,