Numeroase şi adesea insidioase au fost modalităţile prin care regimul comunist a acţionat, la noi, asupra falsificării creaţiei şi conştiinţei literare. Aparatului de control reprezentat de cenzură i se adăuga unul de diversiune, urmărind a manipula producţia scriitoricească, a o direcţiona într-un chip prielnic propagandei. Nu totdeauna prin imprimarea unei tematici şi a unor atitudini, ci, de la un timp, chiar printr-o permisivitate suspectă acordată "gratuităţii" estetice, excomunicate iniţial ca factor "duşmănos", cu scopul de-a oferi o supapă nemulţumirii civice tot mai pronunţate. După falimentul proletcultului, oficializat în jurul anului 1965, autorităţile şi-au dat seama că n-ar putea legitima o "literatură nouă", rod al "epocii socialiste" decît apelînd la unele valori autentice. Drept care i-au acceptat pe tinerii scriitori afirmaţi în acel moment de parţială "liberalizare", acordîndu-le o consideraţie care, din păcate, n-a întîrziat a-şi arăta reversul negativ. Un grup de autori şaizecişti, "primii veniţi", salutaţi de critica şi ea regenerată şi bucurîndu-se de simpatia publică, s-au văzut în scurt timp instituţionalizaţi, introduşi în manuale, mai mult: extrapolaţi în zona unei "nomenclaturi" culturale. Mitizarea lor, reflex, pînă la un punct, al cultului căpeteniilor regimului, a dus la apariţia unei ierarhii "de fier", intangibile. Exegeza scriitorilor în cauză nu putea fi decît univocă. Criticii care "călcau cu stîngul", îngăduindu-şi rezerve, riscau a nu fi publicaţi (aşa cum s-a întîmplat cu academicianul Şerban Cioculescu, cînd a scris într-un chip "neortodox" despre Nichita Stănescu) ori a suporta chiar rigori administrative (aşa cum li s-a întîmplat altora). Ierarhia aceasta osificată a generat o umbră grea, ce a căzut asupra altor creatori, cel puţin tot atît de valoroşi, care, fie pentru poziţia lor total neconcesivă faţă de autorităţi,