Personalitatea marelui rabin al Genevei, Alexandre Şafran, este cunoscută şi venerată de multă lume şi de multă vreme. Aflat de mai bine de cincizeci de ani în fruntea comunităţii evreieşti geneveze, D-sa deţine o poziţie eminentă şi în universul studiilor ebraice contemporane, în care s-a impus printr-un număr de opere fundamentale, devenite titluri de referinţă în domeniu, mereu reeditate şi traduse, precum Cabala (1960, cu patru ediţii până în 1988, la casa de editură Payot din Paris, Israel în timp şi spaţiu (Payot, 1980), Înţelepciunea Cabalei, 2. vol., (Paris, Stock, 1986-1987), Schiţă a unei etici religioase iudaice (Paris, Cerf, 1997), Etică iudaică şi modernitate (Paris, Ed. Albin Michel, 1998). Cele trei volume omagiale care i-au fost dedicate până acum (în 1990, de către universităţi din Israel şi, în 1998, de către comunitatea israelită din Geneva) sunt mărturia înaltului respect de care se bucură în egală măsură păstorul spiritual şi savantul. Şi cititorii români au putut face cunoştinţă, în ultimii ani, cu opera sa, graţie editurii bucureştene Hasefer, care a tipărit în traducere cele două cărţi închinate Cabalei şi Schiţa unei etici religioase iudaice, adăugându-le tălmăcirea unui valoros volum de memorii, intitulat sugestiv Un tăciune smuls flăcărilor (care apăruse mai întâi în limba franceză, la Editura Stock, în 1989).

Înainte de a fi ajuns la marea demnitate elveţiană, autorul acestor cărţi a fost însă rabinul-şef al României, Alexandru Şafran. La vârsta de numai 29 de ani, câţi avea în 1940, şi după ce fusese ales rabin al comunităţii din oraşul său natal, Bacău, cu zece ani în urmă, foarte tânărului şef spiritual al numeroasei comunităţi evreieşti din România acelui timp îi fusese dat să se confrunte cu una dintre cele mai tragice perioade din istoria neamului său. A fost, cum se ştie, epoca teribilă şi ruşinoasă a deportărilor din l