Redeschiderea Galeriei Naţionale de Artă nu înseamnă numai un moment esenţial de regăsire a două secole de cultură şi istorie, ci şi întâlnirea benefică a unei prezentări concepute la nivelul actual al muzeografiei artistice ca istorie a imaginarului.

Pornind de la adevărul că fiecare generaţie, fiecare epocă are preferinţele ei în materie de artă (să nu uităm că marele Burckhardt nu-l agrea deloc pe Rembrandt şi nici Goethe pe El Greco) şi că arta plastică nu înseamnă numai măiestria ochiului şi a mâinii, ci este şi literatură şi istorie şi ştiinţă şi mai ales viaţă - iar viaţa se schimbă - realizatorii Galeriei de astăzi au înţeles toate acestea şi s-au supus cu gust şi înţelepciune vremurilor. Aşa că în loc de "dictatura" doar a câtorva mari maeştri, din ce în ce mai selectaţi în anii '70, la fel ca şi în literatură sau alte domenii, au optat pentru includerea în expunere a multor "mici maeştri", adesea surprinzători de valoroşi, apreciaţi de colecţionarii de seamă din secolele 19 şi 20, reconstituindu-se astfel un capitol de istorie a civilizaţiei româneşti, a gustului, a culturii locuinţei şi a vieţii sociale în ansamblul ei. Îi reîntâlnim astfel pe Elena Popeea şi pe Lucia Demetriade Bălăcescu, pe Paul Miracovici şi Ştefan Constantinescu, pe Ipolit Strâmbu şi pe Aurel Băeşu, pe surprinzătorul Biju şi pe Adam Bălţatu şi mulţi alţii. Vedem cu încântare un panou întreg consacrat artei transilvănene, cu Hans Eder, Catul Bogdan şi reprezentanţii temperamentalei Şcoli de la Baia Mare, astăzi având mare căutare în toată Europa. În vechea Galerie aceştia nu figurau aproape deloc şi n-am să uit cum în 1977, când după cutremur şi stricăciunile din muzeu, trebuia refăcută Galeria, o voce autoritară susţinea că nu trebuie mărit numărul transilvănenilor, fiindcă "nu se potrivesc cu cei de aici". - Din nefericire se găsesc şi astăzi unii artişti, din cei pe care