După o iarnă săracă în premiere şi bogată în dezbateri, odată cu căldura, la Bucureşti se îmbulzesc premierele, turneele, lansările de carte. Lumea bună a criticii, organizată în caravane şi secţii, bântuie provincia pe la festivaluri.
Pe 6 iunie, La Odeon, Casa Zoicăi de Bulgakov, în traducerea Maşei Dinescu, montată la Ploieşti de directorul-regizor Lucian Sabados, unul dintre puţinii manageri teatrali familiar cu interiorul, cu problemele reale ale procesului pe care îl dirijează. Printre invitaţi - familia Dinescu, poetul, socrii şi fiica - frumoasă ca o zână din poveşti. Piesa intră în categoria reacţiilor provocate de Noua politică economică acceptată de Lenin, la începutul anilor '20, pentru a lichida urmările comunismului de război. (Şi comunism, şi război!) Paradoxală convergenţa scriitorilor proletari cu cea a reprezentanţilor elitelor. Maiakovski şi Bulgakov sunt pe aceeaşi baricadă: unul respinge rudimentele de piaţă liberă în numele egalitarismului promis, celălalt e scârbit de mitocănia noilor bogătaşi, de oportunismul actualilor locatari din apartamentele "foştilor", acum oameni vlăguiţi şi inutili (în buna tradiţie a literaturii ruse). Reprezentanţii autorităţii, coruptibili, sunt tâmpi şi mizerabili, publicul din sală freamătă bucuros de câte ori recunoaşte o situaţie familiară: NEP-ul seamănă cu tranziţia. Compasiunea, umorul, accesibil dar de bună calitate indus de regizor interpreţilor, înlesnesc identificarea cu realităţile din Rusia anilor '20. Şi în timp ce se râde, mă gândesc că Stalin, exploatând nemulţumirile exprimate de popor, dar şi de intelectuali, a pus capăt dezmăţului proaspeţilor îmbogăţiţi şi a reintrodus "dreptatea" drapată în fantasma egalităţii. Probabil că în momentul iniţial, când s-a dezlănţuit represiunea împotriva profitorilor noii politici, ambii scriitori evocaţi au fost de acord cu pedepsele. în cele din urmă