Din eseurile Angelei Marinescu se poate desprinde ideea că arta reprezintă un teritoriu mistic prin excelenţă, iar actul creator apare ca un ritual de seducţie, generat de mişcarea unei dorinţe fără obiect care, în forma lui pură, vizează divinitatea, percepută însă doar ca absenţă sau negativitate ("Dar, de fapt pe cine am vrut să seduc? Pe nimeni şi nimic. Cred că am realizat acte de seducţie pură numai faţă de divinitate... În faţă nu mai am decât o mare absenţă - divinitatea".)

Privită ca o funcţie vitală, căci e solitară cu palpitul materiei vii, poezia "este o fiinţă, un unicat existenţial, imposibil de repetat şi de multiplicat", care "îşi cere forma şi o creează pe măsura funcţiilor ei esoterice", ce se manifestă cu o rigurozitate absolută şi prin care viaţa este ridicată la exponenţi din ce în ce mai înalţi. Deoarece "o poezie cu funcţia ei esoterică nu poate exista oricum. Ea îşi cere forma într-un mod fizic, adică material, şi forma sub care cuvintele se alcătuiesc este în mod fizic de existenţă a unui suflu esoteric". O asemenea poezie reprezintă, aşadar, pe de o parte, rezultatul unei alchimii interioare, al unei devoţiuni şi al unei asceze prin care, eliberându-se de balastul materialităţii grosiere, viaţa se converteşte în spirit, iar, pe de altă parte, al unei fixări în material a "suflului metafizic", definindu-se ca "teandrie" ca "împreună-lucrare" (cum spun teologii) a umanului şi a supraumanului, ce apropie experienţa poetică de experienţa mistică. De aceea, ea înseamnă "ardere" a tuturor impurităţilor care i-ar putea altera esenţa, de unde respingerea "artificiilor" de felul rimei, care eludează gândirea, posibilitatea şi logica unor cuvinte, dar mai ales eludează timpul, sentimentul golului şi al eşecului, fiind o "comoditate" care duce (paradoxal!) la o existenţă nestructurată a poeziei. Dintr-o asemenea perspectivă, actul poetizăr