"Capacitatea de a-l pricepe pe Caragiale dă măsura puterii
de înţelegere a intelectualului român ."
(Camil Petrescu la 1927) "Mă refer la I.L. Caragiale. Despre el am argumente să susţin că este, în momentul de faţă, şi învingător şi învins" - astfel începe articolul dlui Gabriel Dimisianu din România literară (12 iunie 2001), hotărît cel mai incitant text, după mintea mea, apărut în presa noastră literară a ultimelor luni. Tratată binefăcător de concis, ideea ar fi următoarea: Caragiale a învins "în zona literarului", a dezminţit categoric pronosticurile rele ale lui Eugen Lovinescu formulate în 1908 ("...în 50 de ani nu va mai rămînea nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a comediilor lui Caragiale"), a "ţinut afişul" în toate spectacolele vieţii noastre publice din ultimul secol, a devenit un cult aproape patern pentru ultimele generaţii de scriitori români, pentru ca azi, în 2001, "să asistăm la un moment dificil al posterităţii sale" şi anume: "...nu prea se mai rîde la Caragiale... personajele caragialeşti tipice ale politicii noastre nu mai apar comice, nu mai incită la rîs, ca pînă de curînd". Demagogia populistă, naţionalist-şovină, rromânismul verde de care credeam (un plural ce ne cuprinde şi pe dl Dimisianu şi pe mine...) că I.L. Caragiale ne-a scăpat pour toujours "nu mai sună a gol, hilar, ridicol, ci emoţionează, conving, aduc voturi cu nemiluita". Astfel - în optica dlui Dimisianu - Caragiale devine "un învins de propriile personaje care au găsit prilejul să se răzbune pe creatorul lor". Ca unul care am avut plăcerea să rîd de multe ori alături de dl Dimisianu, să-i cunosc voluptăţile şi preferinţele humorului său taciturn, îmi îngădui să observ: dacă păstrăm această optică, a "învingătorului literar" şi a "învinsului politic", trebuie să acceptăm că ea e valabilă nu doar după alegerile din anul 2000; îmi iau fără teamă un avîn
