Spiritul cameleonic

al românului Faptul de a fi profesor de limba engleză e astăzi privit unanim ca un suprem avantaj, atu clar în faţa unor profesori mai puţin privilegiaţi de religie, muzică sau alte materii urgisite. Există o aură de respect pentru cel ce predă engleza azi, copiii sînt foarte motivaţi etc. Însăşi scrierea de faţă poate fi privită ca un moft sau ca o extremă ipocrizie. Dar nu e. Sînt şi minusuri în toate astea. Mai întîi, faptele: americanizarea (sau anglicizarea) există şi e foarte prosperă, mai mult sau mai puţin controlat, conştientizat, asumat. A existat un val francez, sîntem într-unul extrem de englez şi, cu premoniţii futuriste pot spune că va exista un cert val german. Anglicizarea se manifestă explicit la nivel şcolar şi extraşcolar: orele de engleză întrec numărul celorlalte limbi străine, opţionalele arată preferinţa clară a elevilor pentru engleză, şi chiar numărul de profesori e net superior celor de alte limbi străine. Cererea declanşează oferta? De aici decurg multe: orice copilaş trebuie să aibă un meditator la engleză, a nu studia această limbă la şcoală e o mare şi irecuperabilă pierdere, compensată un pic prin ascultarea şi lălăiala după ureche a muzicii pe MTV, "butonarea" unui PC şi ne-înlocuibilul INTERNET. Un exemplu de consecinţă imediată: crearea unei culturi "angliciste" de tip oral: clasele mici sînt populate cu elevi ce pot vorbi fluent o engleză destul de informală, dar care în faţa unui caiet devin colportori de fraze MTV, abundînd în greşeli gramaticale, expresii argotice şi o ortografie deplorabilă. Dez-alfabetizarea se face încet, dar sigur, pentru că nevoia de a şti engleză apare prea devreme, înainte ca ei să poată scrie şi citi corect. Sînt arse etape, rezultatele sînt evidente, dar nimeni nu poate fi condamnat. Asta este tendinţa, uzul impune regula, iar cine nu se conformează cerinţelor e exclus di