telenovelă de la Ardeal, anii '50, episodul 6 Revenim, dragi telenovelişti! Ce a făcut grofiţa pînă la urmă, după cei doi ani de domiciliu forţat? S-a aranjat: a căutat cunoştinţe în sînul PMR în buna tradiţie a gestului; le-a găsit; aceia nu au pregetat să intervină, doamna a ştiut să pună la bătaie niscaiva bijuterii de familie rămase în cufărul din nuiele aşezat pe dulapul din cămăruţa închiriată în casa familiei Marghetics. Acele bijuterii, date cui trebuia pe la Bucureşti, au netezit drumul spre casă al doamnei; pe urmă a primit odăile morarului. Acolo s-a instalat după ce a reuşit să recupereze ceva mobilă de prin castel cu ajutorul şefului de post care nu a îndrăznit să nu respecte cererea ei clar formulată în legătură cu existenţa la unii sau la alţii dintre săteni a vreunui dulap, sau paturi, sau ustensile de baie; o mulţime de bunuri recoltate, ca să folosim un eufemism, de săteni după surghiunul de nici doi ani prin Ardeal. Adevărul e că pînă la urmă, şi după repausarea doamnei, mobilele vor ajunge tot prin sat că Pubi nu avea nici măcar atîta energie, ori minim simţ al proprietăţii, cît avusese vrednica sa maică. Faptul că feciorului Pubi i s-a dat un post la calea ferată - o îndeletnicire numită "la burat" în care trebuia să bată cu partea lată ca un ciocan a tîrnăcopului pietrele din terasament ca să intre sub traversele de lemn gudronat - faptul acesta nu are nimic de-a face cu poveştile care au circulat multă vreme despre prestaţia sa în echipa de întreţinere a căii ferate. Colegii contelui erau oameni simpli, ţigani de pe valea Moratului sau din alte părţi care îşi petreceau zilele în arşiţa ce încingea pietrele şi smoala de la "ştrec". O mînă de oameni pierduţi în singurătăţile cîmpurilor, ciocănind la terasament, supravegheaţi de şeful de echipă, un nene înalt şi cu burtă largă. Toţi munceau fără cămăşi pe ei, mai puţin slăbănogul Pubi: urît