În urmă cu cîţiva ani am avut onoarea să particip la organizarea unui colocviu despre Cioran. Cu această ocazie, am profitat de rubrica pe care o ţineam în jurnalul Institutului francez pentru a scrie un mic text anecdotic despre acest scriitor, care, după cum se ştie, obţinuse odinioară o bursă de la susnumitul Institut. Textul cu pricina, scris în timpul unor restricţii deosebit de severe la acordarea vizelor, specula ideea unui Cioran care, dacă n-ar fi putut obţine acea viză, ar fi plecat să scrie pe alte meleaguri, în limba spaniolă, engleză sau germană. Totul fiind prezentat din punctul de vedere al funcţionarului mărginit. Textul se voia ironic, şi chiar era, cel puţin pentru mine şi pentru o mare parte din cei ce mă citiseră. Ne aflam deci la şedinţa inaugurală a colocviului. Fiecare îşi prezintă micul discurs şi, după obicei, sala e poftită şi ea să se exprime. E o pură formalitate. Se ştie prea bine că cei ce au ceva de spus se află pe estradă, iar cei aflaţi în sală sînt acolo ca să asculte. Totuşi, cei din sală sînt indispensabili: ei justifică prezenţa celor de pe estradă. De asta li se şi dă din cînd în cînd cuvîntul: pe de o parte asta dă posibilitatea celor de pe estradă să intervină pentru a răspunde la întrebări, arătînd în acest fel că au şi vor mai avea întotdeauna ceva de spus, pe de alta, numai ei, cei din sală, ştiu să flateze ego-ul, şi aşa destul de umflat, al celor de pe estradă, subliniind cît de pasionante, şi în plus adevărate, sînt vorbele ce le-au rostit. Iată că un tînăr din rîndul cinci ridică mîna şi mi se adresează. Mă pregătesc să fiu flatat. Or, închipuiţi-vă surpriza mea cînd mă pomenesc judecat, acuzat, ponegrit, ce mai, aproape insultat. Stupoare generală. Este vorba de micul meu text ironic scris pe seama lui Cioran. Cum îşi poate cineva permite să se lege de un asemenea geniu, care a fost sărac, care a suferit îngrozit