Vizitînd în urmă cu mai mulţi ani Grecia, am mers într-o seară la Capul Sunion, punctul cel mai sudic al Greciei continentale, de unde se vedea un amurg fastuos, poate unul dintre cele mai fascinante apusuri de soare din (şi în) Mediterana. Priveliştea era într-adevăr ameţitoare, dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre nişte stînci şi ruine de temple, şi nici despre ele nu vreau să vorbesc, ci despre semnăturile, desenate sau scrijelite în stîncă, ale unor cunoscuţi şi necunoscuţi care şi-au încredinţat astfel numele posterităţii. Între sutele de iscălituri de pe o stîncă marcînd extremul sud al peninsulei, am descoperit cu uimire semnătura lordului Byron. De ce îi trebuia unuia dintre cei mai mari poeţi romantici ai lumii, care a compus Rătăcirile lui Childe Harold, Don Juan, Manfred, Cain şi cîte altele, să-şi pună semnătura şi pe o stîncă din sudul Greciei? m-am întrebat multă vreme. Ştiu, peisajul era prin excelenţă unul romantic, în plus, Byron era un devotat al timpurilor şi spaţiilor revoluţionare, Grecia, unde a şi murit, fiind unul de predilecţie, fiindcă aici poporul lupta împotriva stăpînirii otomane. Să fi fost însă numai atît? Nu cumva a funcţionat şi în cazul lui, ca şi în cazul majorităţii oamenilor, obsesia posterităţii, rezultat al instinctului de autoconservare, cel care îi îndeamnă pe semenii noştri să lase urme ale trecerii lor prin viaţă,

să facă copii, dar şi poezii, sculpturi, picturi, simfonii, manele şi chiar să se iscălească pe pietre, pe scoarţa copacilor, ştiind că acestea ar putea să dăinuiască mai mult decît fiinţa umană? Uite-aşa apar opere de care lumea are nevoie ca de respiraţie, dar şi poezii, romane, piese de teatru, eseuri pe care nimeni nu le citeşte şi nu le vede, nimeni nu le va citi sau vedea în viitor, dar despre care autorii lor cred cu sfinţenie că le vor purta numele peste secole. Aşa au apărut grandoma