Cu toate deosebirile de la o ţară la alta, tranziţiile spre post-stalinism vădesc şi unele convergenţe. Astfel, părînd să se inspire din tranziţia mioritică, inventatoare a certificatului de revoluţionar, tranziţia panonică pune şi ea la cale certificatul de ungur. Dar în România, prezenţa ungurilor a fost evidentă cu mult înainte de a fi fost omologată prin acest mod de certificare. Încă din perioada interbelică existenţa minorităţii maghiare luase şi forme politice instituţionalizate. Chiar şi partidul comunist clandestin îşi încropise o sucursală maghiară numită MADOSZ - şi deci constituirea unei organizaţii politice pe baze etnice în 1990 este departe de a fi reprezentat o premieră. Instalat la putere, partidul comunist s-a grăbit să rezolve problema ungurilor copiind, bineînţeles, modelul sovietic. Potrivit acestui model, teritoriul URSS cuprindea federaţii, republici şi aşa-zise regiuni autonome - de pildă regiunea autonomă ceceno-inguşă a cărei autonomie rămîne actuală şi în zilele noastre. Prin urmare, cam pe vremea cînd Braşovului i se zicea oraşul Stalin, Tîrgu Mureş fusese decretat capitală a ceva ce se numea Regiunea Autonomă Maghiară, poreclită de localnici regiune automată. Odată cu moartea lui Stalin a pierit şi acest rod al învăţăturilor lui. Problema minorităţii maghiare nu a încetat să fie rezolvată în modul cel mai fericit, fericire depăşită totuşi după urcarea lui Ceauşescu în jilţul suprem. Convertirea anti-reformismului în anti-sovietism şi a anti-sovietismului în şovinism exacerbat, desfăşurată de noua stăpînire, nu avea cum să nu se răsfrîngă asupra politicii faţă de unguri. Către Transilvania a început să se reverse o puzderie de nou veniţi

care vorbeau cu accent oltenesc sau moldovenesc; la şcolile din localităţi cu populaţie majoritar maghiară erau repartizaţi profesori care nu ştiau ungureşte; oficial, ungurii ardeleni erau num