Comunicarea e o categorie istorică, evoluînd paralel şi în funcţie de progresul tehnicii. Astăzi tehnica a ajuns la o dezvoltare electronică cu care eu, un întîrziat interbelic, mi-e foarte greu să mă acomodez. Mărturisesc, din capul locului, că n-am un contact direct cu calculatorul, cu Internetul şi toate celelalte fericite cuceriri moderne. Scriu, cum am învăţat, cu pixul şi, apoi, un tehnician (de obicei o operatoare) îmi culege, pe calculator, cronica, fiind mereu dependent de bunăvoinţa operatoarei care, pentru mine, este, de fapt, o dactilografă, cum am pomenit. Şi ca mărturisirea să-mi fie completă, menţionez că nu ştiu nici să folosesc maşina de scris, devenită, azi, aproape o sculă antediluviană. Îmi aduc aminte că, prin anii optzeci, discutînd cu dna Bianca Valota Cavalotti, cercetătoare şi profesoară la Universitatea din Milano, demnă nepoată a marelui N. Iorga, m-a întrebat, la un moment dat, ştiindu-mi prodigalitatea în materie de istorie literară, ce tip de calculator utilizez, ea menţionînd ce calculator are ea acasă. A rămas efectiv interlocată cînd i-am mărturisit că nici nu văzusem o astfel de maşinărie şi că eu scriu (inclusiv perioada, preparatoare, a documentării) numai cu mîna, procedînd (mai ales în perioada documentării şi a selectării, din presa vremii, a citatului semnificativ) precum copiştii medievali. Nu a contenit să se mire, voind să-mi trimită măcar un calculator, neştiind că, atunci, la noi, trebuia să înregistrezi şi maşina de scris (dînd şi un specimen al literelor) la poliţie. Aşa că am rămas ca înainte şi, repet, la fel procedez şi astăzi. Întrebarea e dacă această retardare, să admit că e regretabilă, nu e o piedică în calea comunicării moderne. Sigur că, pe plan general, o astfel de retardare e o efectivă nenorocire, scoţînd ţara din circuitul civilizaţiei. Fără cunoaşterea, adîncită, a tuturor modalităţilor tehnice ale