Dintr-o singurătate de o mie de ani, un personaj camusian îşi scrie şi-şi expediază singur scrisori. Aceasta încă este comunicare. Parţial ori complet izolaţi de lume, misticii conversează numai cu ei şi cu Dumnezeul căruia i s-au dedicat prin voinţă proprie. Aceasta încă este comunicare, ba mai mult, spun ei, este comuniune, iar cei care o practică sînt conştienţi de propria prefacere şi unicitate. Alte sute de milioane de oameni se întorc zilnic de la slujbă, se aşază în faţa televizorului şi primesc de-a gata aceleaşi pachete cu ştiri, idei şi sentimente, de la opt la optzeci de ani; a doua zi, în dialogurile lor, ei reiau şi recită cele zece-douăzeci de clişee cu care s-au hrănit fără efort, socotindu-le deja proprietatea lor exclusivă. Pentru mulţi, aceasta este şi rămîne o pelerină sub care intră de mici şi ies la senectute, fără spor lăuntric, dar scăpaţi de o sumedenie de provocări la adresa propriei interiorităţi. Aceasta e mult mai puţin comunicare decît a femeii care îşi trimite singură scrisori pentru a supravieţui. În Conversaţie la catedrală , Vargas Llosa vede în cel mai

banal şi mai inofensiv dialog un veritabil război - o încleştare grea şi ascunsă, adesea surîzătoare ca formă dar ucigătoare ca fond - între fiecare dintre cei care îl practică. Pîndă şi seducţie la Breban, hărmălaie care se intensifică fără rost în acest sfîrşit al Istoriei la Cioran, comunicarea e mereu sora tot mai fragilă a necomunicării, un fapt în care intrăm cu iluzia că-l vom putea înţelege şi stăpîni şi din care ieşim cu oroarea de a fi aflat ceea ce nu trebuia - despre el şi despre noi. Paradoxal, războiul ostoieşte setea de agresivitate şi instituie echilibrul pe care-l strică prea mulţi ani de pace. Individualismul exacerbat se atenuează, topind angoasele individuale în spaime colective. E drept, atunci individul este tot unul pentru moarte, dar pentru moartea a