Săptămîna trecută, într-un elan optimist, Alexandre Adler, directorul editorial al publicaţiei Courrier International, găsea că, în zece ani de conflict, Iugoslavia a dat Europei şi lumii "o lecţie de modestie", deschizînd în mod paradoxal o cale pentru pace. "Există o pedagogie a răului - crede comentatorul francez - şi nimeni în regiune nu a vrut să imite nebunia regimurilor post-iugoslave". Astfel s-ar explica reţinerea dovedită în relaţiile româno-maghiare, încheierea rapidă a conflictului din Transnistria, politica tolerantă a guvernului bulgar faţă de minoritatea turcă, faptul că Albania a renunţat la aventurismul naţionalist al fostului preşedinte Sali Berisha. Chiar şi fragilele apropieri între Grecia şi Turcia s-ar datora tot acestui instinct de contracarare a tragediei. Ba mai mult, democraţia a ieşit consolidată din acest "amestec de sînge şi lacrimi: peste tot a fost acceptată alternanţa, fireşte, cu excepţia Bosniei. Au apărut echipe moderate la Zagreb (cea mai remarcabilă), la Belgrad (cea mai curajoasă), la Tirana şi Pristina (cele mai indispensabile). Un emul şi un apropiat al lui Juan Carlos, ţarul Simeon al II-lea, va încerca să scoată Bulgaria din izolare şi un Iliescu foarte înţelepţit domneşte la Bucureşti, fără a guverna cine ştie ce". Şi în timp ce primele pagini ale ziarelor din lumea întreagă sînt ocupate cu semnificaţiile şi consecinţele transferului lui Miloşevici de la închisoarea din Belgrad spre Tribunalul de la Haga, în altă fostă componentă a Iugoslaviei, în Macedonia, conflictul capătă tot mai mult aparenţa unui război. Este evident că deocamdată nici una dintre părţi nu poate obţine o victorie militară concludentă. Preocupaţi, mai întîi de toate, de securitatea propriilor unităţi de menţinere a păcii din regiune, emisarii occidentali insistă asupra necesităţii dialogului între părţi. Reprezentanţii NATO se tem că trupele lor,