Dintre toti romancierii care-si prezinta numarul in acest serial, Volodine, o figura puternica si blajina de urs rusesc pe care o tin lipita ca poster pe marginea bibliotecii mele, este cel mai aproape de scriitura ca scop in sine, cel mai solicitant. Textele sale sint cele mai grele, de plumb, iar lectura lor te supune unor teste de anduranta care insa merita efortul. Inrudit cu regretatul Bernard-Maria Koltes, Volodine nu se joaca deloc atunci cind scrie. Foarte tehnic, este la fel de serios: cu armele rusesti nu s-a jucat nimeni niciodata.
Daca se repeta tot mai des in ultima vreme imposibilitatea realizarii unor noi „Istorii ale literaturii“, este si pentru ca literatura contemporana nu mai permite acest lucru. Antoine Volodine o atesta limpede, marturisind, la intrebarea: „Cum va situati in raport cu colegii dumneavoastra?“, ca „nu am nevoie sa ma situez“ (Antoine Volodine, interviu in Une Récette pour ne pas vieillir, Paris, AGIR, 1994, p. 29).
Traducator de meserie, este autorul a zece romane si al unui volum hibrid care se vrea o arta poetica si (aparent) o cheie in descifrarea articulatiilor poetice ale prozei sale. Devine din adolescenta un mare iubitor al limbii ruse, ceea ce-l determina sa-si aleaga pseudonimul Volodine. Se amuza construindu-si autobiografii fictive – s-a nascut in Franta in 1950, sau in Letonia in 1949, sau in Mongolia…? Scrie o scurta proza fals autobiografica, O reteta pentru a nu imbatrini, publicata de catre Agentia Interprofesionala Regionala (AGIR) cu ocazia Salonului cartii de la Paris din martie 1994. Conform acestei autobiografii fictive, Volodine ar fi un nativ al stepei mongole, nascut intr-o iurta in orasul Xiao-Long, pe malul fluviului Orbise.
Tonul este blind, nostalgic, stilul limpede, eterat, toate aceste trasaturi amintindu-l pe Cinghiz Aitmatov. Conditia scriitorului s-ar reduce de fapt,