Ca limba e un cimp minat, un subsol plin de capcane ascunse sub iarba pasnica se dovedeste a fi adevarat in multe situatii; nicaieri poate, totusi atit de evident ca atunci cind am incerca sa descriem sensurile de baza in care este folosit acest cuvint: „unu-una-o“. Ca proba:
„Allah e unul Dumnezeu si Mahomed profetul sau!“
„Cind ti-oi da una, ai sa ma pomenesti!“
„Antena unu“.
„Unu si cu unu fac doi“.
„Si era una la parinti, si mindra-n toate cele…“
„Daca unu nu exista, nimic nu exista“ (Parmenide in dialogul omonim al lui Platon, 166 c).
„Politicienii nostri sint tot unul si unul.“
„Un Führer, un popor, o patrie“.
„Vorbeste intruna ca o moara stricata!“
„Treimea cea de-o fiinta“.
„Una bucata brinza“.
„Asculta, Israel, Domnul e Dumnezeul tau, Domnul e unul.“
„Republica Franceza, una si indivizibila.“
„Mi-e sila, imi e totuna.“
„Fiul lui Dumnezeu, cel unul nascut“.
„Si s-a facut una cu pamintul“.
„Unul e-n toti, tot astfel precum una e in toate“ (Eminescu, Scrisoarea I).
„Unu, doi, trei, baba la bordei!“
etc.
Simplificind lucrurile, sa spunem ca exista mai intii unu aritmetic sau numeric – cel care apare in calcule, in sirurile numerelor naturale sau care este elementul neutru al inmultirii si impartirii. Lucrurile nu sint nici aici chiar asa de simple cum par la prima vedere, dovada faptul ca anticii considerau ca primul numar natural adevarat este „doi“, si nu „unu“. Asta fiindca socoteau ca orice numar natural trebuie sa fie ori par, ori impar, dar aveau impresia ca despre „unu“ nu se poate afirma nici ca e par, nici ca e impar.
Apoi, am putea vorbi despre unul integralitatii, caruia i se opune fractia sau partea. In acest sens, unu semnifica intregul, totalitatea, si, de aici, ne referim la Univers, vazut ca lumea in integralitatea
