Cine si-ar fi inchipuit ca apa lenesa si murdara a Colentinei va aduce in preajma ei citeva dintre stralucitoarele lucrari si izbinzi ale arhitecturii romanesti? Cine ar fi crezut ca o apa oarecare, serpuind intr-un spatiu geografic, de ce sa nu recunoastem, cu totul insignifiant va reusi sa mobilizeze energii si sa atraga ctitori? Umflindu-se pe alocuri precum la Buftea sau Mogosoaia, pierzindu-se in imbratisarea unor parcuri-gradini, precum la Herastrau sau Floreasca, dar si risipindu-se intr-o cimpie rascolita de secete vara si bintuita de neguroase vinturi in iernile fara hotar, Colentina, cu numele ei de fata pribeaga si fara de noroc, atine atentia si azi celor care se pot deda nu doar rascolirii paginilor trecutului – spatiu, timp, sensibilitate, emotie –, ci si incearca sa simta vibratia volatila de peste timp a istoriei romanesti. Exista de descoperit pentru fiecare dintre noi un semnificant al geografiei, al spatiului strict fizic, purtator de germeni si nascator de imponderabile.

Am descoperit Mogosoaia, cu decenii in urma, in timpul lecturilor din Proust. Tot asa cum am descoperit Fundenii Doamnei, Comana, Cernica, Pasarea, Plumbuita, Domnita Balasa si Stavropoleos, Antimul si cladirile proiectate de G.M. Cantacuzino, urmele lui Parvu Mutu la Filipestii de Padure, Sinaia sau Rimnicu Sarat. Sa mai spun, sa mai adaug? Au fost locuri – momente, ore, zile, nopti – traite ce nu pot intra in reductia unor simple aduceri aminte. Mogosoaia era o iesire din hotarul cenusiu al cotidianului agrest. Restaurat de Martha si G.V. Bibescu cu concursul unui arhitect italian si al tinarului G.M. Cantacuzino, intre, parca, 1912 si 1926, la care si-a adus contributia si un peisagist francez, Palatul Brancovenesc de la Mogosoaia a trait o reala epoca de glorie… renascentista. A fost un moment fast in istoria tricentenara a Mogosoaiei. Care a vazut destule, si bu