1.
Renaşterea va fi, în veci, un vîrf de neatins, pe lîngă altele - pentru că ţine sub control stihiile din om şi dintre oameni, fără ca, totuşi, să le anuleze. Nici nu le amputează, căci eu cred că, în acele vremi, cei (mai) mulţi erau conştienţi că răul cel dezlănţuit e amputat prin chiar natura sa. Aşa se face, poate, că, la mînăstirea dedicată, la Florenţa, lui San Marco, a putut trăi Savonarola. În chilii pe care le pictase, nu cu mult timp înainte, Fra Angelico!
Renaşterea nu este doar o lume care a proclamat Victoria geniului asupra forţei brute. O astfel de aserţiune era, pare-se, în vremile acelea, un truism. Poate că astfel se explică, peste veacuri, faptul că - deşi sculpturile lui Michelangelo sînt atît de puţine (însă în timp ce scriu această incidentă, mă întreb cît adevăr conţine ea, de fapt, şi dacă nu e vorba mai curînd aici de foamea noastră cea insaţiabilă) - grupul statuar ce poartă acest nume a fost surghiunit în marea Sală a Celor Cinci Sute, unde prea puţină lume îl remarcă.
Renaşterea, o ştim, este o lume dominată de măsură - totdeauna în schimb pentru măsură -, dar în care sînteţi invitaţi să faceţi cum vă place şi (aproape) ce doriţi. O lume în care Lorenzo Magnificul scria versuri în care celebra, carnavalesc, triumful repurtat de zeul Bacchus şi de eterna tinereţe. Este o lume - sau, mai bine-zis, un infinit de lumi - care răstoarnă lumea şi o reaşează în alt fel încît, pornind de acolo, am fi putut reîncepe.
Iar lumile ce infinit sînt răsturnate sînt de multe feluri. Altfel, toposul ar fi murit demult.
Au înţeles-o, foarte bine, realizatorii filmului Shakespeare in love, pe care l-a văzut întreaga lume şi s-a oglindit, multiplu, în el. Este un film în care înţelegem homosexualitatea, ca potenţial, de vreme ce actorii trăiesc, izolaţi de restul lumii, numai ei cu ei, într-un univers închis, totuşi -
