Posteritatea a încărcat-o pe Iulia Hasdeu de povara unor etichete care stîrnesc, poate, admiraţia, dar fac intangibil personajul. Viaţa ei scurtă - 18 ani - este prezentată în dicţionare şi în istorii literare ca un tabel de performanţe intelectuale: la 3 ani citeşte, la 8 vorbeşte trei limbi străine, la 11 ani absolvă cursul secundar al Liceului Sf. Sava, la 17 îşi ia bacalaureatul la Paris şi se înscrie la Facultatea de Litere (secţia Filozofie) de la Sorbona. Scrie de la vîrste fragede poezii în română şi franceză, piese de teatru, schiţe, începe un roman, compune disertaţii filologice, istorice şi filozofice, pictează, studiază canto, e la fel de bună la ştiinţele exacte ca şi la cele umaniste, îşi uimeşte profesorii. Calificativul de genială nu lipseşte de obicei dintr-un asemenea portret în care precocitatea, subînţeleasă, este cel mai puţin lucru. Toate acestea au făcut din fiica lui B.P. Hasdeu un mic monstru. Fiinţa reală nu se mai distinge sub carapacea de superlative. Publicarea jurnalului (Iulia Hasdeu, 19 file de jurnal, ediţie îngrijită de Crina Decusară-Bocşan, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000) scoate din nou la iveală �fata vie", cea pe care o conturase deja corespondenţa cu tatăl ei, iar monstrul feminin devine o tînără aproape ca oricare alta. Din păcate, cu excepţia unei singure file mai mult lirice a îngrijitoarei ediţiei, nici o minimă lămurire, nici o notă, nici o informaţie sursologică nu însoţesc textul. Păcat, cu atît mai mult cu cît d-na Crina Decusară-Bocşan se ocupă de mult de �familia Hasdeu". Se adaugă nepermis de multe şi de grave greşeli de tipar care stînjenesc lectura şi te fac să te întrebi dacă nu cumva unele scăpări (dar care?) aparţin autoarei jurnalului. Curios de-a dreptul este că, dintre cele două note ale editorului (din toată cartea), una lămureşte ce înseamnă �sticlele" ochelarilor. Ediţiile critice ori măcar atent îngri