Cum devine vizibilul invizibil? Prin magie neagra, printr-o transmutare chimica misterioasa demna de fanteziile lui H.G. Wells, prin puterea de smirghel a timpului care razuie treptat toate urmele ori, cind e vorba de un anumit vizibil, prin acea putere inefabila de aspirare a banilor numita deturnare de fonduri? Asa, cit si in alte destule modalitati, dar nu in ultimul rind prin scamatoriile limbii.

Luati, de pilda, cuvintul „idee“. Oricine va admite faptul ca ideea e ceva care nu se vede. Am spune ca tocmai asta e problema cu ea: cind cineva exclama iluminat: „Am o idee!“, vezi omul, ii vezi fericirea, dar nu vezi „ideea“. (Adesea nici mai tirziu, cind „o aplica“, tot nu vezi nimic!) Cu bunavointa, daca totusi alteori se vede ceva din „idee“, atunci dispunem de ceva minuscul, neinsemnat, pe pragul dintre fiinta si nefiinta, ca in expresia: „Mai pune o idee de unt ca sa iasa supa buna!“.

N-a fost asa intotdeauna. La greci, initial, idea sau eidos insemna exact ceea ce se vede mai bine: „aspectul, infatisarea, chipul“. Cind admira o femeie, fie ea zeita sau muritoare, Homer spunea ca dinsa e „frumoasa la idee“, ceea ce – vezi bine – nu poate fi deloc tradus prin „o idee de frumoasa“, nici prin „era frumoasa ca o idee“, ci, simplu, ca „era frumoasa la infatisare“.

Trecerea de la vizibil la invizibil se poate urmari si in alt cuvint: teoria. Cindva, theoria insemna „spectacol“, „alai“. Un cuvint inrudit este theatron – „teatru“. Iar daca idea vine de la un verb (idein) care inseamna „a vedea“, theoria, ca si theorema sint si ele derivate verbale de la theaomai, adica „a privi“, „a vedea“, „a examina cu privirea“.

Schimbarea, ba mai curind inversiunea de sens, a fost produsa, in mod precumpanitor, mai intii de un fapt de structura psihologica, apoi de un fapt de limba greaca si, in fine, de un om.

Exista, indiscutabil, o legat