Anul trecut – pe cind redactam (tot pentru Observator cultural) articolele din ciclul „ispravile periferiei in drumul sau catre centralitate“ – ajunsesem intr-un punct mort. Dupa luni intregi de polemici, dezbateri, mese rotunde etc. – publicate in presa ieseana (nu numai culturala) –, avusesem subit revelatia ca viata literara a Iasului (tema interminabilelor noastre discutii) se afla intr-o situatie mai critica decit oricind. Nu reusisem sa schimbam cu nimic mentalitatile vetuste ale „oamenilor zilei“, mentalitati inflorite, paradoxal, intr-un centru traditional al boierimii romanesti luminate si, in plus, chiar pe „baricada“ revolutionara a disputei, aparusera disensiuni, justificate mai curind de orgolii personale si nu de idei opuse. Eu insumi (care nu facusem altceva decit sa pledez pentru cultivarea societatii deschise, lipsite de impulsul autarhic si vanitos al ultimului deceniu iesean) m-am trezit peste noapte acuzat de filoamericanism „sablonard“ si promovarea „ideilor primite de-a gata“, fiind comparat cind cu un „stapin de wigwam“ ideologic, cind cu „fostii bursieri de la Havana“, cind cu lacheii marunti, aflati „in slujba celor puternici“.

Pina si simpaticul (si ponderatul) Emil Brumaru – fata de care am o stima reala – m-a oprit la un moment dat pe strada si mi-a sugerat s-o mai termin cu „americanii astia“, intrucit risc – alaturi de Andreea Deciu de la Romania literara – sa dau „cartii straine“ izul propagandistic al „cartii sovietice“ din anii ’50. I-am zimbit politicos si ne-am despartit cordial insa in „forul meu interior“, vorba lui Marin Preda, isi itise cornitele, mai intii jucaus, apoi din ce in ce mai siciitor, demonul descumpanirii. Cum putusem sa cred – cu atita naivitate – ca e de ajuns sa faci eforturi (nu numai intelectuale, ci si financiare) sa pastrezi legatura cu lumea civilizata, pentru ca semenii sa-si arate solidaritat