Carevasazica – sede si mai sus semnatul intr-o sala de asteptare a unui destul de dichisit cabinet stomatologic. Asteptam sa ne chinuie cu metoda si pe bani multi. Pe bancheta, linga mine, sint doua femei de virsta a treia (asa se zice, ca sa nu spui ca ai alaturi doua batrine amarite), una chiar, sarmana, are in preajma un baston de lemn, cu lacul dus si crapat, semn de indelungata si grea suferinta (cum ar fi sa fie „amintirile unui baston cuminte“?!). Apare si un individ tip sperietoare, cu palarie de Romsilva: costum maro, pantofi negri, trecuti prin multe batalii cu traditionalele noastre noroaie rurale (si nu numai); in mina dreapta tine o geanta de plastic, tot maro, frumos mulata dupa sticla de tuica pentru domnul doctor. E mai agitat decit noi, cei trei sedentari de pe bancheta nu tocmai curata si eleganta. Omul cu palaria verde se misca incoace si-ncolo prin incapatorul salon de asteptare, din cind in cind intersectindu-se si chiar incurcindu-se cu o juna asistenta blonda, frumusete comuna, par bine strins intr-o coada scurta si zglobie, in uniforma de resort, surtuc si pantaloni albi, un fel de sandale tot albe, din care tresar, la fiecare pas, frumoase degete cu unghii ingrijit vopsite (daca nu chiar cu fireasca autoadmiratie); ride tot timpul, fie ca duce la un cabinet cine stie ce medicament, fie ca e in cautarea unei colege, fie ca ofera copilului femeii de serviciu o bomboana; dupa cum defileaza prin sala de asteptare, juna blonda este un spectacol. Doar ea si muzica mai agita aerul cu miros specific de tincturi si medicamente.

Asa se petrec faptele pina cind in universul nostru corect si igienic da navala si sfredeleste aerul urmatorul refren la nu stiu cum sa-i zic „gen muzical“: „Lasa-ma cu mina sa mor la pupaza/ Si cu cucul gol“. Caci nici nu se intelegea prea bine daca, la ultimul substantiv al maretului refren, era vorba de „c“ sau