În fond, Valéry mai mult îl continuă pe La Rochefoucauld decât îl anunţă pe Cioran. Observă, generalizează, nu se implică personal. Exemple succesive: "L'esprit condamne tout ce qu'il n'envie pas" şi "Celui qui n'a pas nos répugnances nous répugne" (I, 325). Ia, deci, distanţă faţă de obiect - de om. Pascalian, jansenist, creştin ar fi să spui: condamnăm tocmai ceea ce dorim. Dar Valéry are dreptate: găsim normal să judecăm noi lumea, nu să fim judecaţi. Cu o excepţie: când suntem admiraţi. Şi celălalt adagiu poate fi răsturnat: îi dezgustăm pe aceia ale căror scârbe nu le împărtăşim. Nu-l răsturnăm. Ni se pare mai acceptabil să bârfim decât să fim bârfiţi.
*
* *
"Vanitatea, mare duşman al egoismului" (II, 765). Aş fi scris mai curând invers, ideea rămânând aceeaşi, dar vanitatea trecând la pasiv. Egoistul e un om care acţionează până îşi atinge scopul, decis şi consecvent. Te dă la o parte cu hotărâre, ca să treacă el. Dimpotrivă, vanitosul se lasă contemplat. El umblă cu capul în nori; spre deosebire de egoist, nu-şi are picioarele pe pământ. Crede că totul trebuie să-i vină de-a gata. Uneori e atât de aiurit încât chiar are sentimentul că lumea întreagă se gândeşte, în exclusivitate, la el. Mai frecvent, însă, suferă fiindcă nu i se dă destulă atenţie. Nu pe egoist îl urăşte; urăşte pe cine nu-l admiră cât ar vrea (pe cine nu-l urăşte el?). Egoistul nu urăşte; el duşmăneşte pe cine îi stă în drum.
*
* *
Dorinţele "idioate" ale omului sunt acelea care, străine naturii lui, vor să facă din el un Dumnezeu. Şi anume: a cunoaşte viitorul, a fi nemuritor, a trăi în plăcere continuă, a fi impasibil, incoruptibil, a învinge, a cuceri, a poseda, a fi adorat (cf. II, 760). Se cam amestecă lucrurile. Nu ştiu ca, barem în monoteism, să-i atribuim dumnezeului plăcere continuă. Mai repede, plictiseală. A creat lumea