Pentru mulţi est-europeni posturile de radio "Europa Liberă" sau "Vocea Americii" au reprezentat, în perioada guvernelor comuniste, singurul contact cu lumea din afară, singura sursă de informaţie aparent nealterată de politică şi ideologie, singura speranţă că ar putea exista o ieşire din infernul acelor ani. Foarte puţini recunoşteau aceste lucruri la vremea respectivă, şi mai puţini recunoşteau că ascultă posturile cu pricina, dar nenumăraţi (ca să nu spun toţi) o făceau. În filmul lui Nae Caranfil, E pericoloso sporgersi, la un moment dat în plină reprezentaţie a unei piese de teatru cu temă propagandistică, cînd personajele urmau să pornească un aparat de radio la care s-ar fi transmit "celebrul" comunicat al resurecţiei de la 23 august, în locul vocii care anunţă eroica decizie a partidului comunist se aude genericul muzical al Europei Libere. Rumoarea din sală, panica actorilor arată clar că toată lumea cunoaşte acel generic, că toţi ascultă Europa Liberă.

Timpurile au fost de aşa-natură încît e normal ca în jurul acestui post de radio să existe un halou, o aură eroică binemeritată, dar dincolo de care nu oricine poate răzbate cu o privire critică. De aceea, studiul lui Arch Puddington, Broadcasting Freedom. The Cold War Triumph of Radio Free Europe and Radio Liberty, publicat recent de o editură americană universitară, University Press of Kentucky, e poate primul, în tot cazul între primele care investighează rolul acestor posturi de radio din perspectiva cercetătorului, deci fără o implicare emoţională. E un studiu care nu apare întîmplător în America, nu în Europa de Est şi nici măcar în Europa occidentală. Conform afirmaţiilor lui Puddington, care a fost el însuşi director adjunct al postului Europa Liberă la biroul din New York între 1985-1993, iar actualmente este vicepreşedintele organizaţiei pentru drepturile omului Freedom House, apariţia