Cînd am citit Cartea plecării1) de Sanda Golopenţia, cunoscînd întrucîtva biografia autoarei, am încercat o emoţie aparte pentru trei dintre înfiripările de amintiri, cum par să fie la prima lectură concentratele povestiri ale "cărţii". Le numesc: Lăzile, Nodul în gît şi Patul. Le semnase o cunoscută cercetătoare în domeniul lingvisticii moderne şi al semioticii, fiica deosebitului om de carte, Anton Golopenţia, cu viaţa curmată la jumătate între zidurile puşcăriei, şi a profesoarei, specialistă ca şi soţul ei în sociologie şi etnologie, Ştefania Cristescu-Golopenţia. Mă mîndresc să spun că a fost prima mea profesoară de română la Gimnaziul de Fete din Caransebeş, pe atunci orăşel cu veche tradiţie de cultură şi istorie din Banatul omului căruia s-a legat să-i stea neprecupeţit mereu alături. Şi aici, ca pretutindeni, îl însoţise în peregrinările cerute de scopul şi orarul cercetărilor lui ştiinţifice.

Abia după ce m-am încumetat să pătrund, să înaintez, să întîrzii şi să mă afund în biblioteca de suferinţă care este volumul Anton Golopenţia. Ultima carte,2) abia atunci m-am convins că travestiurile literare, semnalate mai sus, sînt pe cît de adevărată istorie, pe atît de cumplit destin personal. Şi că, nu întîmplător, Sanda Golopenţia a socotit de cuviinţă să-şi încheie cu ele cartea-document, căreia îmi este greu să-i găsesc un echivalent în dicţionar, de teamă să nu-i ofilesc, dacă nu să-i trădez măcar şi cu o nuanţă perfecţiunea imposibilului conţinut. Reţin perfecţiunea imposibilului, pentru că nu ştiu cum aş categorisi altfel "Dosarul 40.002" din "Procesul Pătrăşcanu", atît de diabolic strîns ticluit încît să ducă la moarte. Iar dacă nu a anihilat fizic pe toţi protagoniştii cu numele înscris în el, pe mulţi i-a strivit sufleteşte sau le-a deviat existenţa de la ceea ce ar fi putut fi un curs menţinut pe linia obişnuitului anonim, pînă la momentul