E foarte greu să întîmpini o nouă carte a unui "monstru sacru" aşa cum este Octavian Paler. Acum cîţiva ani la Tîrgul de carte Bookarest am văzut o coadă imensă (nu exagerez) de oameni care aşteptau un autograf de la acest autor. Întîmplarea m-a intimidat - în condiţiile în care literatura a devenit un fenomen mai mult underground este derutant un astfel de interes subit. Sînt mai multe explicaţii: autorul este o persoană publică, apare la televizor, scrie în cotidiane etc. Forţa mediatică a adus însă deservicii receptării specializate. Cărţile sale din ultimul timp sînt mai mult prilej pentru noi articole "la stemă", pentru noi treceri în revistă a unei biografii exemplare etc. Despre best-seller-urile sale nu se vorbeşte decît pe ocolite, cărţile devin un pretext. Or, acest autor reprezintă un caz extrem de interesant - el a reuşit printr-un discurs cultural aparte să ajungă la inima unui număr important de cititori şi, mai ales, să conserve tipul de cititor specific perioadei de dinainte de '89.
Dacă răsfoim puţin literatura gravă, serioasă, "subversivă", din acele timpuri, vom observa, în primul rînd, saturaţia de informaţie culturală complementară. Personajele nu scapă nici un prilej să-şi etaleze cunoştinţele de filosofie "mare", de religie etc. Cum s-a mai spus, literatura ţinea loc de orice şi mai ales de informaţie culturală elementară. Foarte multă literatură de atunci pare acum scrisă de şi pentru autodidacţi. Orice drum către o informaţie corectă era unul aparent individual. "Autodidactul" lui Sartre este o figură omniprezentă în literatura noastră postbelică. Ce înseamnă cultură de autodidact? Înseamnă, în primul rînd, nume mari, foarte mari: Kant, Nietzche, Wilde, Pascal, nume care abundă la Octavian Paler. În al doilea rînd predomină automistificarea: personajul nu este un individ, ci un exponent. Deşertul pentru totdeauna este un exemplu d