Cu puţin timp în urmă, mă aflam în parc, însoţit de cîinele meu, ţinut în lesă. Era o amiază aurie, care-mi dădea simţămîntul bizar că viaţa poate fi şi armonioasă. Deodată m-am auzit apostrofat de-o tînără doamnă, care, la cîţiva metri distanţă, şedea pe o bancă, avînd alături un copil în cărucior. "E nepermis să vă plimbaţi aici cu un asemenea animal, s-a rostit aproape ţipînd aceasta. Sănătatea şi viaţa copilului meu sînt mai presus de orice" etc. etc. Uluit, i-am atras atenţia, pe un ton stăpînit totuşi, că ne găsim într-un loc public, în care accesul cîinilor e permis şi că, în fond, cîinele meu n-a supărat-o cu nimic. "Vă rog să vă îndepărtaţi de noi cît mai repede", a continuat năbădăioasa persoană. La care, evident, i-am replicat că nu e în măsură a-mi da dispoziţii, nerămînîndu-i altă soluţie decît ori să ceară primăriei interdicţia accesului cîinilor în parc ori să nu mai frecventeze acel loc şi, la rigoare, să stea acasă. Mi-am adus aminte de dezagreabilul incident, citind rîndurile ce a binevoit a mi le închina domnul Alexandru George, în Luceafărul (nr. 24/2001), sub titlul După treizeci de ani. Le reproduc pe cele mai semnificative, pentru edificarea cititorilor care n-au luat cunoştinţă de ele din periodicul amintit: "În două numere foarte recente din "România literară", dl. Gh. Grigurcu a publicat un foarte lat articol, care cel puţin prin titlu se referă la mine (Alexandru George show, nr. 21, 22/2001); afirmaţiile de acolo sînt, în majoritate, în afară de subiectul pe care eu l-aş constitui, încît pentru a nu ştiu cîta oară am fost îndemnat să recomand autorului să nu se mai "ocupe" de mine. Pentru cititorul care n-are de unde să ştie, precizez că încă de la debutul meu, acum treizeci de ani, domnul Gh. G. m-a urmărit cu atîtea comentarii încît şi-ar fi putut alcătui din ele, toate, un volum. Dar nu l-aş sfătui să o facă, pentru că majoritatea