Într-adevăr, problema ridicată de invazia fugarilor crease un haos nemaipomenit împrejurul micului regat al lui Balac. Acesta, pregătit de război, voia să pornească atacul imediat. Regii altor state i se alăturară. În declaraţiile lor, trimise în toate cetăţile cunoscute, nu se iscăleau cu numele lor adevărat, ci cu vorbe care dănuiau simbolul puterii lor: Taurul, Porumbelul, superbul Cerb, Vulturul Vasamului, preaslăvitul Leu, înţeleapta Vulpe şi Delfinul. Ani de zile se războiseră unul împotriva altuia. Pericolul ce îi ameninţa contribui la ştergerea declaraţiilor rabiate, de ură, de distrugere fără noimă. În sfîrşit înţeleseră că un război nu înseamnă numai arc, praştie, săgeată, lance şi sabie, ci mai vîrtos tăria duhovnicească. Dar mai era ceva. Ştiau că bătaia cea cumplită va schimba faţa pămîntului; dacă vor fi învinşi, deşi nu reuşeau să-şi închipuie o asemenea tragedie, popoarele lor vor fi împărţite, iar ei, stăpînitorii, pierdeau ultima şansă de a păstra prerogativele lor, obiceiurile mănoase Curţii, vistieriile zidite în adîncimi. Iudeii erau poporul ales, favorit al Celui de Sus. De aceea Valaam, cunoscînd firea guvernanţilor, era foarte îngrijorat să nu-şi piardă averea sau, Doamne fereşte!, capul, optînd pentru o parte sau alta.

Am ales episodul acesta, neînsemnat faţă de multe întîmplări scrise în Cartea Sfîntă, pentru a se vedea că şi strămoşii noştri n-au fost mai aproape de doctrina îngerilor decît noi. Ca şi în vremea de acum, sămînţa corupţiei dădu foarte repede în floare. Nenumărate care cu peşcheşuri ropoteau în nopţi fără lună spre casa lui Valaam. Keb primea darurile diferite în mărime şi, turmentată de frumuseţea stofelor, de scînteierea giuvaerilor şi de mulţimea monedelor care luminau mai tare ca stelele, scotea sunete ciudate precum cîrîitul unui corb. O mulţime de vizitatori se strînseseră să vadă pentru prima dată dezvelire