N-am scris despre Lacrimi şi sfinţi a lui Emil Cioran în 1991 la prima ei reeditare şi vreau să repar greşeala comentînd-o acum. Aceasta e cea din urmă carte a lui Cioran, apărută în 1937 (la numai un an după scandalul iscat de Schimbarea la faţă a României, 1936), adică anul cînd autorul ei se desţărează, plecînd, cu o bursă, în Franţa, de unde s-a înapoiat, prin octombrie 1940, în perioada statului naţional-legionar, cu care simpatiza enorm şi părăsind din nou ţara prin februarie-martie 1941, după rebeliune, dar cu o însărcinare de consilier cultural pe lîngă guvernul de la Vichy (emisă încă de D. Sturdza, ministrul de Externe legionar şi contrasemnată în februarie 1941 de Mihai Antonescu) repede abandonată (după trei luni) datorită neînţelegerilor avute cu şeful său ierarhic. Degeaba se zbătuse Cioran să obţină postul de la legionari (rostind, pentru aceasta, o conferinţă la radio Profilul interior al Căpitanului, rămasă pentru că a fost publicată, la stăruinţa fratelui său Relu, în revista legionară Pămînt strămoşesc de la Sibiu). Nu înţelesese încă nimic despre firea sa de nihilist structural, care repudia disciplina de serviciu şi relaţiile subalterne. Mai tîrziu va ajunge să se cunoască mai bine, mulţumindu-se să trăiască toată viaţa fără slujbă şi angajamente, ca un naufragiat marginal, în sărăcie efectivă chiar cînd devenise un strălucit cugetător francez. Deocamdată, cu cîteva luni înainte de a părăsi ţara, publică această carte tulburătoare, intitulată Lacrimi şi sfinţi. Să notez că prin această carte eseistică se singulariza, încă o dată, printre colegii de generaţie trecuţi la legionarism. Cu un an înainte, în Schimbarea la faţă a României, prin antitradiţionalismul şi antisămănătorismul manifest ("Nu vreau să fim veşnicii ţărani ei Europei", "Nenorocirea noastră ţine de condiţia de viaţă a popoarelor agrare", "Vai de ţara împînzită numai de