Marfa şi banii, filmul de debut al lui Cristi Puiu, a avut - are - un destin ciudat. Născut chinuit ("nici măcar într-o singură zi de filmare n-am avut la cadru tot ce ne trebuia", "din buget ni s-au furat pe traseu două treimi", "producţia a fost un coşmar"), terminat cu bani incredibil de puţini (circa 200.000 $), primit cu circumspecţie de propriii producători, apoi - miracol! - selectat la Cannes în Quinzaine, unde face figură mai mult decît onorabilă (după care, o parte a presei se simte obligată să încerce să declanşeze o veritabilă isterie naţională pe marginea "marelui succes de la Cannes"); doar că, pătruns de lehamite, publicul din România (şi nu mă refer la "marele public", ci la acel public cinefil care umplea, pe vremuri, pînă la refuz sălile la un "film de artă"), se arată complet indiferent la ideea de Cannes; care Cannes? care marfă? care bani? Întîlnirea filmului cu publicul lui a fost ratată; Marfa şi banii n-a prins deloc şi a făcut săli goale. Lucrul e cu atît mai neaşteptat cu cît nu e vorba de un film "elitist", "intelectualist" sau "contorsionat", ci de o "felie de viaţă", un drum Constanţa-Bucureşti şi retur, un film îmbibat de "aerul timpului" şi în care se vorbeşte ca pe stradă: replicile care revin cel mai des fiind "Ce p...mea!", "Îmi bag p...", "Dă-te-n p... mea!". Vorba unui titlu de film: Ce se-ntîmplă, doctore?

S-o spunem din capul locului: Marfa şi banii e un film bun: lucrat curat, cu autenticitate, un debut remarcabil prin coerenţa şi acurateţea cu care regizorul a realizat exact ceea ce şi-a propus: "un film realist, cu o dramaturgie rezistentă, cu dialoguri naturale, cu situaţii verosimile, fără metaforă şi fără decoruri din carton presat"... Filmul cultivă o (anti)retorică a banalului, a ficţiunii privite în manieră cvasi-documentară.

Marfa şi banii va spune mult, viitorimii, despre începutul circulaţiei drogu