Pentru intelectualitatea de oarecare ţinută doritoare ca România să intre (cum se spune) şi în Europa şi în zodia unei democraţii cât de cât demnă de acest nume, orizontul pare închis, alternativa opoziţională nu mai are chip, nume sau partid. Nu i-ar mai rămâne de făcut acestui intelectual de bună credinţă decât analiza stringentă a blocajului. Poate că studiind trecutul şi cauzele ar sfârşi prin a se desena şi căile încă absconse ale unei soluţii.

Or, tocmai trecutul este mai ocultat ca oricând. Dezbaterile, aşa cum reies din transcrierile în presă, privesc orice fel de trecut, numai cel comunist, nu. Că a durat vreo jumătate de secol şi a avut tot timpul să ne dezechilibreze, dezinformeze, anihileze, să ne transforme în pocitanii nu pare a avea vreo importanţă. Natura acestei operaţii chirurgicale ca şi durata ei sunt trecute sub tăcere asemenea unei paranteze stingheritoare. Se descrie oare lunga ucenicie a artiştilor şi scriitorilor la atelierul minciunii de stat şi de partid? Dimpotrivă, se evită. Sunt evocate aspectele abisale şi cotidiene pe care le-a luat supuşenia sub comunism? Îndoitele coloane vertebrale? În nici un fel. Rafinamentele inchizitoriale prin care a fost atomizată societatea după ce îi fuseseră lichidate, cu sistem, elitele - sunt şi ele supte de gurile tăcerii. Cât despre schizofrenizarea corpului social, despre domesticirea adevărului împodobit cu toate ornamentele falsului, despre modul în care a fost moral, psihic şi intelectual schilodit individul, măsură cu măsură şi tortură după tortură, aceeaşi tăcere. Stăruitoare.

În schimb, este la modă discuţia despre ce ar fi fost dacă n-ar fi fost ceea ce a fost. Se caută vinovaţii printre inocenţi. Tot forând într-un trecut mai îndepărtat, dinainte de comunism, poate dăm de vreun culpabil mai prezentabil. Astfel asistăm în vremea din urmă, prin ziar interpus, la o dezbatere as