Articolul "O lege scandaloasă" (nr. 435) Domnule Voinescu, Privită de la suficientă distanţă, problema legitimaţiei de ungur se vede cam aşa: contribuabilii unei ţări democratice, prin reprezentanţii lor liber aleşi, decid să împartă serviciile publice produse din banii lor cu cetăţeni străini aleşi după un criteriu care le convine. Presa din România, de la Adevărul pînă la Dilema , pare a fi de părere că principiul "cine plăteşte ceteraşul alege muzica" nu se aplică în acest caz. Mie mi-e neclar de ce. Mi-ar fi drag să citesc un argument mai bun decît "şi mie mi-e silă" cînd se propune cîte o excepţie la o regulă altfel acceptabilă. Sînt de acord că Ungaria nu poate produce legi aplicabile cetăţenilor români decît dacă statul român le recunoaşte. Ce nu reuşiţi dumneavoastră să ziceţi suficient de clar este de ce anume nu ar fi în interesul românilor ca statul român să reacţioneze cu suverană indiferenţă la legitimaţia de ungur. Comparaţia cu talibanii şi legitimaţia de necredincios nu vă face cinste. Unu, omului cu legitimaţie de ungur nu i se ia, ci i se dă, anume dintr-o pungă la care omul făraă legitimaţie de ungur nu este silit să contribuie. Doi, legitimaţia de ungur nu este obligatorie. Ca om citit în idei liberale ce vă găsiţi, mă aştept să observaţi fără greutate că acest din urmă argument va refuta îndestul. În fine, tot ca om citit în idei ce vă găsiţi, mă aştept la un scepticism sănătos cînd vă vedeţi pus faţă în faţă cu indignarea, reală sau prezumată, a Europei. Nu contează tot ce crede Bruxelles-ul că este just, ci doar cazurile în care chiar are dreptate. Ne-am prea dedulcit la a obiecta cu părerea Europei, şi uităm că de cîte ori facem asta chiulim de la gîndit. E drept că asta nu-i neapărat o treabă rea. Cei care, pe Dîmboviţa, sînt predispuşi a se înşela mai des decît Europa, sînt invitaţi cu căldură să chiulească în continuare. Dar noi ăşti