Tîrziu, foarte tîrziu, apar în puternicul roman al lui Vasili Grossman, Viaţă şi destin, două rînduri, nu mai multe, despre "soldaţi români" pe frontul antisovietic; pînă acolo abia dacă erau luaţi în seamă în cîte o frază, ca o simplă prezenţă alături de trupele germane. La pagina 682, romancierul rus - om care a făcut războiul pînă la Berlin în calitate de corespondent militar şi a văzut tot ce era de văzut şi de înţeles, dovadă că Viaţă şi destin era socotit de cenzura sovietică un roman interzis pentru următoarele două-trei secole! - descrie, cu o forţă de documentar, clipele înfrîngerii suferite de armatele lui von Paulus la Stalingrad. Scena capitulării, momentul cînd trupele germane depun armele şi se încolonează ca prizonieri posedă un suflu al adevărului istoric care, aşa cum se spune în postmodernism, nu poate fi inventat de nici un ficţionar. Sper ca pagina să fie suportată în toată omenia şi grozăvia ei, în mila şi sila care o străbat:

"Prizonierii sînt mînaţi dinspre Pitomnik, dinspre Ţariţa, din Casa specialiştilor. Păşesc cu mersul acela deosebit pe care-l au oamenii şi animalele ce şi-au pierdut libertatea. Cei uşor răniţi şi degeraţii se proptesc în beţe, în bucăţi de scîndură pe jumătate arse. Merg, merg întruna. Ai zice că toţi au acelaşi chip, vînăt-cenuşiu, acelaşi fel, al tuturor, de a se uita, o singură expresie pentru toţi, a suferinţei şi mîhnirii. Uimitor! Cît de mulţi erau printre ei inşii piperniciţi, năsoşi, cu frunţi joase, cu guri mici, caraghioase, ca de iepure, cu capete minuscule, ca de vrăbii. Cîţi arieni negricioşi, mulţi dintre ei plini de coşuri, buboşi, pistruiaţi. Da, mărşăluiau nişte oameni deloc frumoşi, slabi, oameni născuţi de mamele lor şi iubiţi de ele. Dar parcă dispăruseră aceia, neoamenii, naţia, cei care păşeau cîndva cu bărbiile lor greoaie, cu buzele orgolioase, cu părul blond şi feţele albe, cu pieptur