Numărul pe vară din Commentaire (din care mai recomand nişte pasionante "Teze despre Rusia" ale lui Alain Besançon) îl readuce în atenţie pe Jacques Laurent, cu două evocări semnate Christophe Mercier şi Alain-Gérard Slama şi cu un text al lui Laurent despre Gide, apărut în La Table ronde în 1951, text rămas pînă acum în paginile revistei, între timp şi ea dispărută. E regretabil că acest scriitor de sclipitoare inteligenţă şi de mare rafinament e atît de puţin cunoscut în România. În anii '50, cînd se impunea - alături de generaţia "husarilor" - pe scena literară, la Bucureşti literatura contemporană franceză se reducea, din punct de vedere oficial, la Aragon, Pierre Gamarra şi André Stil. Mai tîrziu, chiar dacă mult mai îngăduitoare, cenzura n-ar fi lăsat, bineînţeles, să treacă şarjele virulente la adresa marxismului şi a comunismului. Iar după 1990 a fost în continuare ignorat de editori, din raţiuni de astă dată obscure, poate fiindcă n-a fost socotit un autor suficient de "comercial". Partea amuzantă este că Laurent a dovedit, cu prisosinţă, că e în stare să atragă un public considerabil. Sub pesudonimul Cécil Saint-Laurent a publicat romane uşoare (seria Caroline Chérie) care au atins tiraje impresionante. Cécil Saint-Laurent, scrie el undeva, a fost Mecena lui Jacques Laurent; care Jacques Laurent a fost, la rîndul lui, Mecena unor reviste precum La Parisienne, printre cele mai vii şi mai politic-incorecte din Franţa postbelică. În 1951 a tipărit un pamflet, Paul şi Jean-Paul unde, oroare!, Jean-Paul Sartre era pus alături de Paul Bourget. În cea mai autentică tradiţie proustiană, a scris două culegeri de savuroase pastişe (pe care le-a intitulat "perle de cultură"). Les Bêtises, care a luat premiul Goncourt în 1971, e un roman de o debordantă inventivitate, amestecînd, în maniera lui Stendhal (marea pasiune a lui Laurent) ficţiunea cu autobiograficul,