A supravieţui zilnic unui spaţiu public invadat de mizerie, cu servicii şi prestaţii funcţionînd după fabrica de împachetat fum, printre feţe cenuşii, duse de val şi manele, pentru a te retrage apoi discret în zona ta privată care începe cu blocul scrijelit şi mîzgălit de băieţii de cartier şi se termină la sfîrşit de săptămînă cu umorul fin al băieţilor de la Vacanţa Mare, ori cu Chef de chef, ori cu Bingo, e la fel de firesc cum respiri praful şi noxele în care te-ai născut. E un lucru simplu care ascunde în spate o întreagă cultură. Libertatea informaţiei reprezintă un privilegiu al democraţiei. Libertatea culturii de a deveni cultură de masă ori de a se transforma de-a binelea în subcultură este iarăşi privilegiul democraţiei, dar şi un risc pe care societatea trebuie să şi-l asume. Nu poţi nega adevărul, nu poţi nega că toate astea se întîmplă şi nu poţi face responsabile mass-media pentru faptul că ţi le aduc la cunoştiinţă. Absurd, însă, este să şi investeşti în această imagine, să accepţi, în calitate de individ, să te identifici cu o reprezentare care te lezează şi să i te conformezi pentru a o perpetua. Publicitatea este exact locul unde acest lucru nu ar trebui să se întîmple şi, dacă totuşi se întîmplă, înseamnă că avem de-a face cu un simptom social. Un simptom care arată că individul şi-a interiorizat abuzul şi simte nevoia sau indiferenţa de a-l trăi la nesfîrşit, de a fi abuzat şi de a abuza la rîndul său. E greu de spus dacă această superbă absenţă a respectului de sine se datorează exclusiv dresajului comunist, dat fiind că există popoare care i-au supravieţuit suficient de bine pentru a fi intrat de mult în rîndul lumii. Chiar într-o societate dusă cu pluta tranziţiei, cum este a noastră, publicitatea reprezintă veriga din sistem care poate şi trebuie să fie cel mai uşor amendată în caz de abuz. Fiindcă ea are obligaţia de a seduce consuma